Poezie Epopeea Ev - Adamică

Epopeea Ev-Adamică



Orice om ce-aici se naşte pe pământul blestemat

Posedă, în corpusculul vieţii, embrionul de păcat,

Căci păcatul lui Adam, s-a transmis din eră în eră,

Transformând puterea vieţii din eternă-n efemeră

Căci sub semnul ascultării, porunca sfântă-a călcat.



Prin ani şi veacuri de-arândul, păcatul şi-a dovedit

Degradarea asupra vârstei ce-a scăzut necontenit,

Căci de unde, la-nceput, se-ajungea pân-la milenii

Vârsta în jos a tot scăzut pân-la şapte, opt decenii

Şi-omu-astfel, stând sub păcat, fiinţa şi-a pipernicit.



Din puterea cea de viaţă pusă-n om de Dumnezeu,

Prin starea-i desăvârşită păcatu-a smuls tot mereu,

Şi-omul, şi la minte şi structură, el a tot degenerat

Ajungând ca să se întrebe, dacă chiar a fost creat?!

Sau, originea vieţii sale, are, cumva-un alt nucleu?!



Influienţa sa nefastă, şi-a-nfipt boldul său puternic

Şi-a stricat fiinţa creată, după chipul Celui Veşnic,

Degradându-l până acolo, de în El a nu mai crede,

Că-i produs al întâmplării, că nu de la El, purcede

Şi-având mintea prea obscură, a devenit îndoielnic.



Gândiri multe-n ipoteze, mintea oarbă, a inventat

Dând naştere la ateism, curent crunt ce-a dominat,

Minţi puternic dezvoltate, ce-au căzut în fanatism

După care vrând nevrând, au şi-ajuns la anarhism

Înclinând sumbru balanţa, spre alt mediu apostat.



Secole întregi de-arândul, s-a tot scris şi explicat

Că omul e din maimuţă, că-i strămoşu-ndepărtat,

Ce între timp evoluând, dintr-un regn, cel animal,

A ajuns treptat prin vremi, la stadiul cel ancestral

Când, şi-oprindu-şi evoluţia...-stadiul şi-a stabilizat.



Neglijând Sfânta Scriptură, cu-n raport clar definit

Că omul de Dumnezeu, după al Său chip l-a zidit,

Mintea rău şi-a-ntunecat, născând multe plăsmuiri

Despre Acel, ce-i Creatorul, cu mistere, în însuşiri

' Nalte, pentru-a lui gândire, de-a şti totul desluşit.



La toţi cei care-au uitat, că suntem din Dumnezeu

Le atrage luarea aminte Cuvantul cel Sfânt mereu,

Care, foarte simplu relatează, cum familia umană

A căzut din starea-naltă-n poziţia cea mai profană

Şi-ntr-una s-a îndepărtat, de al vieţii sfânt nucleu.



După lupta, în confruntare, ce-a produs-o Lucifer

Cu-ai săi îngeri, prin război, alungat a fost din cer,

Şi pentru-a-Şi justifica, Dumnezeu sfânta dreptate

Pe pământ i-a îngaduit, lupta s-o dea mai departe

Ca să vadă şi-alte lumi, ce însemnează jug de fier.



Dar aici fiind aşezat omul, în grădina cea din Eden

Prin îngeri a fost informat, că Lucifer e un obscen,

Că el poate a-i încerca pe-amândoi să-i ispitească

Să n-asculte de poruncă, şi-astfel să păcătuiască

Deghizat prin subterfugii, sondând al minţii teren.



Când din pomii din grădină să mănânce ei puteau,

Iar la pomul cel din mijloc, interdicţie srtictă aveau,

Ca din el să nu mănânce, că-atunci sigur vor muri,

Lucifer, prin mediul şarpe, se încercă spre-ai ispiti

Arătând lui Dumnezeu, că la-ndemnul său mureau.



Şi-amăgirea cea mai fină, prin vorbiri... linguşitoare

Pe loc în Eva a trezit gândul că făptura zburătoare,

Şarpele ce sta pe ramuri, pretinzând darul vorbirii

Poate el c-are dreptate mâncând din pomul opririi

Şi că viaţa pe-alte trepte, va urca, spre confirmare.



Dacă el, cari nici-o vorbă, nu putea ca să pronunţe

După ce-a mâncat din fruct este-n stare să enunţe,

Lucruri noi, necunoscute, printr-o vorbire-nţeleasă

Cum se va simţi-atunci Eva, dup-o masă delicioasă?

Acesta e deci momentul, nu se poate să renunţe!



Poate, va-nţelege de-altfel, cum va fi şi cu murirea,

Când, după ce va fi mâncat v-a fi prinsă-n fericirea

De a fi într-o altă stare, mult mai-naltă de cum este

Ajungând pomul oprit, numai chiar simplă poveste

Şi, ce veste prea frumoasă, c-a făcut descoperirea!



Şi vor fi precum le-a spus, şarpele, prin al său glas

Întocmai ca Dunmnezeu, care-astfel ştie-orice pas,

Şi gândind la vagi iluzii, a luat fructul, şi-a mâncat

Şi-a văzut că-ntr-adevăr moartea nu s-a întâmplat

Însă, cugetând la soţul său, nu ştia unde-a rămas.



În cel mai mare extaz, veselă, la Adam a şi pornit

Şi vrăjită, cu patos şi înfocare, îndată i-a povestit,

De magnifica întâlnire, cu şarpele, acum vorbitor

Ce i-a descifrat o taină, cum, că omul nu-i muritor

Şi că el va trăi veşnic: pentru-aceasta, a fost zidit!



Consternat şi conştient Adam sigur şi-a dat seama

O! c-acel şarpe zburător a fost mediu al lui Satana,

Cel ce-a amăgit pe îngeri, şi-a fost din cer depărtat

Devenind de-acum vrăjmaşul lui Dumnezeu, înfocat

Şi astfel pe negândite, mintea i-a cuprins-o teama.



În dragostea pentru Eva, viaţa Adam şi-a examinat

Şi-a conchis că pentru ea totu-i de-acum blestemat,

N-o fi azi, si n-o fi mâine, însă, -n a vremii scursoare

Viaţa ei încet s-o stinge pentru marea-i neascultare

Pentru că porunca sfântă, prima a fost, ce a călcat.



Stând în cumpăna gândirii, că acea fiinţă minunată

Care alături, în companie, îl urmase în viaţa-i dată,

Şi că se va-ntâmpla să moară şi el singur să rămână

Nu a putut să reziste, gândind de-a nu fi împreună

Să trăiască bucuroşi, în Eden, grădina îmbălsămată.



Astfel, luând fructul şi mâncând, repede l-a înghiţit

În timp ce fermentul morţii, pătrundea în corp tacit,

Sugerându-i minţii sale, că nimic n-o să se-ntâmple

Pentruc-a mâncat şi Eva, şi cu dragostea-i îl umple

Ba mai mult, şi poate acum...va fi şi mai mult iubit!



Când dup-aceste momente cuprinşi fiind de euforie

Ei credeau că Dumnezeu legi prea grele le prescrie,

Când gândeau că Lucifer s-ar putea s-aibă dreptate

Ochii îndată au fost deschişi, să se vadă în golătate

Şi în minte-au conceput, gânduri vagi...de sihăstrie.



Atunci frica i-a cuprins, şi s-au dus ca să se-ascundă

Şi din frunze de smochin, împrejur, şi în stil rotundă,

Îmbrăcăminte şi-au cusut, spre-a nu le mai fi ruşine

Când cu Domnul s-o-ntâlni dacă-n viaţă-i va mai ţine

Arătând în toate-acestea spre-o mişcare muribundă.



Şi cum printre pomi stăteau, ascunşi să nu fie vazuţi,

Când gândeau că nimeni altul nu ştie că sunt căzuţi,

Prin hipnotica neascultare de porunca sfântă, divină,

Iată, ca de-odată se aude un glas venind din grădină

Ce-ajungea până la dânşii, unde-acum stau nevăzuţi.



Ca susurul blând şi dulce se-auzea rostind un nume:

- O, Adame! Unde eşti? Tu, ce-ai fost Rege în lume?

- Oare, nu cumva s-a întâmplat că vrăjmaşu-amăgitor,

Ţi-a întins ascuns ispita, şi-ai mâncat, şi-eşti muritor,

Ca să-şi menţină puterea, astfel, făcându-şi renume?



- Iată-mă!... Aicia-s Doamne! a răspuns din ascunziş

Cu glasul său stins Adam, şoptind, pitulat şi pe furiş,

- M-am ascuns, fiind tot gol, şi-mi e groază şi ruşine

Ca să vin la întâlnire. Veşmânt, nu mai am pe mine!

L-am pierdut când am mâncat, şi stau gol în stufăriş!



- Cine ţi-a spus că eşti gol? Dumnezeu, l-a întrebat:

- Nu cumva porunca sfântă, ce Ţi-am dat-o ai călcat,

Mâncând din pomul oprit, ce am zis să nu mănânci?

Printre pomii din grădina, Adam sta-n cugete-adânci.

Meditând ce să răspundă, cum el din fruct a mâncat.



- Nu eu Doamne-s vinovatul, ci femeea ce mi-ai dat

M-a-ndemnat ca să mănânc din pomul cel rezervat,

Şi ştiind că ea mâncase şi-astfel moartea o aşteaptă

Nevoind ca să trăiesc singur am făcut aceeaşi faptă.

Căci, aş fi fost de-altfel străin, în Edenul prea curat.



Adresându-Se femeei: - Ce-ai făcut? El a întrebat,

- Şarpele m-a amăgit, şi-astfel din pom am mâncat!

Apoi şarpelui i-a zis: - ,, Iată, între vite şi între fiare,

Blestemat, din zburător, tu, vei ajunge-o târâtoare!"

Pe pământ îţi va fi mersul, amintindu-ţi c-ai zburat.



-,,Vrăjmăşie voi punea, astăzi, între femeie şi tine!

Şi cât va ţinea pământul, vor fi plânsuri şi suspine,

Şi-n învălmăşeala luptei, capul tău, ea-ţi va zdrobi,

Când tu-ntre timp pe la spate, al ei călcâi vei ciupi!"

Producându-i răni de sânge, ca boldul de mărăcine.



- ,,Voi mări mult suferinţa, prin însărcinarea grea!"

I S-a adresat femeii, vinovată, care-n faţa Sa şedea,

- ,, Prin dureri copii vei naşte, şi dorinţele s-or ţine

De-acum de bărbatul tău, care-i stăpân peste tine!"

Căruia-i să-i fii supusă, astfel,... câte zile vei avea.



Omului i-a zis atunci: - ,, Fiindcă acum, ai ascultat

De glasul nevestei tale, şi din pom fruct ai mâncat,

Blestemat este de-acuma, pământul ce sub privire

Ţi l-am dat spre guvernare, ca să-l ai în stăpânire "

Dar pe care ţi-ai pierdut-o, punându-te sub păcat.



Cu trudă şi cu sudoare, să-l lucrezi pentru hrănire,

Şi-n toate zilele vieţii, să-l simţi greu sub osândire,

Spini amari şi pălămidă, în continuu-n el vei vede

Şi pe lângă atâtea fructe vei mânca şi iarba verde!"

Ca un balsam spre-a susţine, viaţa pentru-ntinerire.



,, Prin sudoarea feţei tale, pâinea să-ţi agoniseşti,

Până când te vei întoarce, în pământ de unde eşti,

Căci, din pământ ai fost luat, suflet spre a deveni,

Şi să ştii, căci ţărână tu ai fost, şi ţărână iar vei fi! "

Devenind prin moartea crudă obiect ce putrezeşti.



Şi-atunci Domnul milostiv le-a făcut haine de piele

De-opotrivă l-amândoi, şi-apoi, i-a îmbrăcat cu ele

Zicând:- ,, Iată c-acum, omul, este ca unul din Noi,

După ce suflarea-Mi sfântă, i-a dat viaţă din noroi"

Şi de-acum, mereu'nainte, va cunoaşte toate cele.



Cunoscând pe lângă ,,bine", şi ,, rău"-n miniatură,

Ca să nu se împotrivească apărând a lui structură,

Chiar ca Lucifer în ceruri, ce-a suportat alungarea

La fel, şi Evei şi lui Adam, li s-au făcut expulzarea

Fiind puşi în ipostaza, recunoaşterii-n altă făptură.



Nucumva mâna să-ntindă, să ia şi din pomul vieţii

Şi-astfel în veci să trăiască, gustând zorii tinereţii,

Dumnezeu i-a dat afară din frumoasa lor grădină

Punând heruvimi la poartă, înapoi să nu mai vină

Ci doar rugile să-nalţe,...-n zorii aprinşi ai dimineţii.



Şi-astfel, El i-a împiedicat, să nu facă un alt păcat

Şi-o sabie învăpăiată se învârtea în foc neîncetat,

Păzind drumul ce ducea, către-al vieţii măreţ pom

Unde ar fi vrut Lucifer, să împingă din nou pe om

Ca mâncând din pomul vieţii...- să-l aibă ca şi-aliat.



Izgonirea lor afară, din Eden, locuinţa prea curată

Trebuia sa împlinească, sentinţa ce le-a fost dată,

Ca omul, să lucreze pământul, din care a fost luat

Până la împlinirea vremii, când, iar va fi restaurat

Prin planul răscumpărării, în Jertfa cea consumată.



Patru mii de ani trecut-au, până când s-a împlinit

Făgăduinţa spusă femeei, prin steaua ce-a răsărit,

Lumii-ntregi ea dând de ştire că Mesia S-a născut,

Într-un staul la Betleem, de păstori fiind cunoscut

Când îngeri veniţi din cer, despre copil le-a vorbit.



Numai ei, şi câţiva magi, ce-au venit din Răsărit,

Închinare I-au adus, Pruncului Sfânt, ce-au găsit,

Dormind somnul liniştit,...în iesle culcat şi-nfăşat

La căldura de-animale, ce pe Prunc L-a desfătat

Căci prin al lor abur cald, respirând, L-au încălzit.



El a fost Sămânţa sfântă aşteptată atâtea veacuri

Ce-a venit să libereze pe cei puşi de boli în lanţuri,

Ce strigau după ajutor zilnic şi-aşteptau la liberare

Şi firească şi mintală, din cea mai grea închisoare

Unde lacrimile multe, s-au strâns în imense lacuri.



Când la strigătul lor jalnic, erau grabnic vindecaţi,

Când se simţeau în putere, fiind din moarte înviaţi

Cerul însuşi coborâse, prin Hristos Domnul măririi

La omul ce-n suferinţă,... credea-n ceasul izbăvirii,

Credea că sosită-i clipa, de-a putea fi-n har salvaţi.



Cât de mare-a fost iubirea pentru cei ce sufereau

Pentru cei, care pe paturi, viaţa lor o deplângeau,

Şi-aşteptau pe Învăţătorul ca să-i vadă şi să spună

Că le-a sosit vindecarea, prin sublima Veste bună

De care de-atâţia ani, profeţii-n Scripturi spuneau.



O! Câte inimi întristate, Domnul vieţii-a mângâiat!

Câte suflete mâhnite de păcat, în iubire le-a iertat,

Şi le-a pus pe drumul vieţii, paşii, pentru mântuire

Oferindu-le din dragoste, cea mai scumpă izbăvire

Pentru că prin Duhul Sfânt ca şi omul S-a-ntrupat!



Izbăvirea cea din ceruri,...prin planul lui Dumnezeu

Ce a stat pentru-mplinire sub semnul de curcubeu,

Şi-a cuprins prin mila-I mare omenirea cea pierdută

Până când taina de veacuri, lumii a fost cunoscută

Şi-a demonstrat dragostea Sa la Golgota-n apogeu.



El a fost Sămânţa sfântă ce-a luptat prin stăruinţă,

Ca totul să se împlinească, din sublima făgăduinţă!

El a fost Lumina lumii, care-n jertfa-I, şi-al Său har

Capul şarpelui zdrobit-a, punându-Se morţii hotar

'Nălţând crucea la Golgota, semn final de biruinţă!



Şi-aducând la îndeplinire, planul sfânt de mântuire

S-a putut reîntoarce iaraşi sus în cer în preamărire,

Ca să facă mijlocirea, ca-n sângele Sfânt al jertfirii

Să producă-n veci iertarea, prin Jertfa Neprihănirii

Şi să şteargă de sub ceruri osânda grea de murire.



Astfel, El fiind de drept singurul reprezentant legal

Cel ce-a-învins prin jertfa Sa, boldul morţii infernal,

Va avea puteri depline, de-a-şi exercita prin cruce

Dragostea sfântă şi mare-n mântuirea ce ne-aduce

Când pe nori se va ivi, însoţit, de cortegiul triumfal.



Astfel, din nou se va instala dulcea pace-n Univers,

Ce-a fost bulversat de criza cand Lucifer în demers,

A vrut să fac-o mutare, în guvernarea sfântă, divină

Şi în Legea Dragostei, cu libertatea-i mare, deplină

Fiindcă de acum păcatul, pentru veci, el va fi şters.



Şi când cerul şi pământul, de Domnul vor fi-nnoite,

Când îşi vor lua locul lor, în sistemele vaste gândite

Peste tot şi pretutindeni pacea, va domni în Galaxii,

Viaţa n-o mai fi întreruptă, în mersul ei din veşnicii

Lumile-n conexiune-or fi, în etern, unite şi fericite!



Flavius Laurian Duverna

29 aprilie 2008