Poezie Discipolii Mielului

Discipolii Mielului



(Cuprinde Ap. 7. 1- 4; 14.)



Prin ordinea lui Dumnezeu,

În patru colţuri de pământ,

De strajă, îngeri, în careu,

Veghează, la câte un vânt.



Ei ţin în loc, şi cu-ncordare

Pe orice vânt cu străşnicie,

Să nu sufle, cu-nverşunare

Şi să-şi extindă-a lui mânie.



Nici pe pământu-n suferinţi

Şi nici pe marea întunecată;

De strajă stau, ei neclintiţi

Ca nu cumva, tare să bată.



Dar iată,-i mare frământare

Ca vânturile să pornească,

Peste pământ şi peste mare,

Copacii toţi să-i nimicească.



Să poată face-a lor lucrare

De grea şi aspră pedepsire,

Prăpăd s-aducă şi pierzare,

Curând, la-ntreaga omenire.



Când în furie, ele începuse,

Să se dezlănţuie, mai tare,

Un alt înger, grabnic spuse,

Venind din răsărit de soare:



,, Să nu vătămaţi pământul,

Nici marea şi copacii falnici,

Căci stăruie încă Cuvântul,

Prin vocile sfinţilor crainici!’’



,, Pe fruntea celor ce slujesc

S-o pune-a Domnului pecete,

Căci ei tot plâng şi se jelesc

De relele ce vor să-ndrepte!’’



O sută patruzeci şi patru mii,

Sunt număr, ce vor fi sigilaţi,

Şi-aleşi ei fiind, dintre cei vii,

Prin har vor fi răscumpăraţi.



Şi luaţi de vii de pe pământ,

Pe fruntea lor ei au un nume,

Şi-al Mielului, şi Tatăl Sfânt,

Ce l-au purtat trăind în lume.



Cuvântul Sfânt ce l-au vestit

A demonstrat în strâmtorare,

Căci viaţa lor, nu şi-au iubit

Până la moarte-n încercare.



Şi în lupta cruntă, neîntinată,

Ei s-au păstrat sacri verguri,

Privind spre ţintă la răsplată,

Ei au învins, nu prin armuri!



Au învins, prin Sfântul sânge,

Cel al Mielului lui Dumnezeu,

Şi-acum dragostea îi strânge

Mai lângă Domnul lor mereu.



Pe ori şi unde Mielul merge

Urmându-L vor fi ne-ncetat,

Fiindcă-au ştiut, a-I înţelege

Iubirea, în jertfa ce S-a dat.



Sunt rodul... cel dintâi cules

Din acea mare strâmtorare!

Sunt numărul ce-a fost ales

De-a-I fi gardă de onoare!



În gură n-au avut minciună

Şi lângă Tronul de domnie,

Ei stau de-acuma fără vină

Trecuţi fiind prin grea urgie.



Când semnele se săvârşeau

Şi foc din ceruri pe pământ,

O lume întreagă, minunau,

Ei stat-au tari, de neînfrânt.



Prin luptă, n-au fost amăgiţi

Chiar cand icoana le vorbea,

Şi, chiar când să fie omorâţi

Ei sus ţinuta-u atunci Legea.



Şi-ajunşi învingători ai fiarei,

Şi-al numărului ei de nume,

Ei nu s-au închinat icoanei

Şi nu i-au făcut plecăciune.



Flavius Laurian Duverna

24 aprilie 2008