Poezie Doamne!...

Doamne!...



Doamne eu când rătăceam

Şi căutam un sens al vieţii,

Străin de Tine mă simţeam

Că mă afund în grosul ceţii.



Şi multele întrebări născute

În locul tainic al conştiinţei,

Răspunsuri n-au găsit acute,

Să potolească dorul ştiinţei.



Când am aflat ce e Iubirea,

Am înţeles planul de pace;

Am priceput, că omenirea

Poate totuşi... a se reface.



Din vraja grea, amăgitoare,

A neascultării-n greu păcat,

N-ar mai fi fost nicio salvare

De har, nu ne-ar fi fost dat.



Peste genunea cea adâncă

Ai aşezat puntea cea mare:

Iubirea sfântă ca o Stâncă

Pentru om cale, de salvare.



Când ceasul în cer a sunat

Marcând ale harului vremi,

Pe al Tău Fiu iubit L-ai dat

Astfel la Tine să ne chemi!



Din morţi, garant al tuturor

L-ai deşteptat prin biruinţă,

Să-L aibă Sfânt Mântuitor

Cine-L acceptă în credinţă.



Căci nu este dat sub soare

Nici-un alt nume, decât El,

De-aceea punte de salvare

E pentru noi toţi, Emanuel!



Flavius Laurian Duverna

24 aprilie 2008