Poezie SA-NVATAM ASCULTAREA

SA-NVATAM ASCULTAREA



1 Ioan 2:25

„Şi făgăduinţa, pe care ne-a făcut-o El,

este aceasta: viaţa veşnică."

*****

Minunat chip am primit şi un dar preţios:

O viaţă-n Paradis şi din Dumnezeu suflare,

O grădină scăldată toată-n lumină, duios,

Cu pomi plini de roade, care mai de care.



Toate roadele mi-au fost date, ca rod săţios,

Doar unul era interzis, eu n-am dat ascultare.

Rodul cunoştinţei binelui şi răului nesăţios,

Am înţeles târziu, pentru mine moarte are.



Viaţa, un dar esenţial, avea scut ascultarea,

N-am preţuit darul ce l-am primit din iubire.

Şoapta unui şarpe viclean, mi-a fost pierzarea.

Şi din Eden, am ajuns pe pământ în nenorocire.



Trăim pe pământul acesta din moşi strămoşi,

Să învăţăm permanent, ce-nseamnă ascultarea,

Să ştim pentru Dumnezeu cât suntem de preţioşi,

Cât ne-a iubit şi cum ne-a pregătit El salvarea.



Prin Fiul Lui, Prea Iubit, în toate cele ascultător,

A făcut un plan, dar de izbăvire pentru omenire.

A dat unicul Său Fiu să moară, Cel Prea Îndurător,

Ca prin jertfa pe cruce, să avem şi eu şi tu izbăvire.



Isus Hristos mi-a dăruit ce era, cel mai preţios:

În locul meu a murit, să-mi dea viaţă veşnică.

M-a smuls din întunericul infernal şi nesăţios,

Să mă pună pe temelia vieţii, vie şi puternică,



Prin credinţa ce trece peste al nemărginirii hotare.

Viaţa un dar preţios, a sfărmat zidul de despărţire

Pe care-l zidise al nostru păcat, din neascultare,

Şi ne-a-ntocmit un act de-nfiere, actul de Mântuire.



Urcăm treaptă cu treaptă pe credinţa ce duce-n cer,

Având încredinţarea că fericirea nu-i un mister,

Ci dragoste emanată din inimă pentru semenul tău,

E binele ce-l poţi face, pentru cel ce-ţi face rău.



E gând şi faptă îmbinate cu iubirea-n sfântă armonie,

Este calea în viaţă, când la greu sau bine dai bucurie,

În lupte cu pierderi de valori materiale, eşti puternic

Şi-n examenele grele ale vieţii, eşti tot mai cucernic.



Când gândul tău, lasă loc gândurilor Lui Dumnezeu

Dragostea Lui îndelung răbdătoare supune al tău eu.

Când glasul tău se transformă-n glas blând şi duios,

Şi nu mai răspunde loviturilor, cu un ton mânios.



Intonaţia vocii, măsoară ramurile uscate din fire.

De se mai găseşte câte unul crud, să-ţi dea de ştire,

N-ai atins acea treaptă a vieţii veşnice numită iubire.

Strigă către Domnul, să-ţi facă Dumnezeiască fire,



Să-ţi dea putere, legătura de viaţă pentru veşnicie,

Să-ţi facă limba o unealtă, folosită cu vrednicie,

În bunătate, îngăduinţă, dragoste, blândeţe şi dărnicie...

Să-ţi fie limba o fibră divină, în a rugăciunii energie.



Viaţa-i un dar sfânt de la Dumnezeu, o putere divină.

Nu ne datora nimic, dar El ne-a dăruit toată iubirea

Şi ne-mbracă zi de zi-neprihănire până are să vină,

Ne poartă paşii pe calea ce-şi are sfârşit mântuirea.

*****

(Tesal. 2:16) „Şi însuşi Domnul nostru Isus Hristos,

şi Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dat,

prin harul Său, o mângâiere veşnică şi o bună nădejde,"

Amin