Poezie Fericirea (6)

FERICIREA

Ferice de cei cei săraci în duh...de cei blânzi...de cei milostivi şi cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu(Mat.5.1-12)



E intensa mulţumire care-nalţă omenirea,

Tot ce-i Homo pe pământ explorează fericirea.

Fiecare individ din această-nlănţuire,

Ar da mult, pentru-a-şi găsi un crâmpei de fericire.

Mulţi găsesc că fericirea o obţin trecând prin şcoală,

Si nu-i rău să ai principii de ţinută culturală:

Şcoala, este valoroasă şi când poţi s-o însuşeşti,

Vei putea în lumea aceasta prin mulţimi să izbuteşti.

Fără şcoală nu-i de bine să rămâi neinstruit,

Dar de-o porţi mireasmă-n suflet, vei rămâne ne-mplinit.

Un ansamblu de valori, strângi de zor slujind cultura,

Dar omiţi că Domnu-ţi cere să-I urmezi învăţătura.

Şi aşa inima-n piept îţi va cere dăruire,

Fluturându-ţi sus ideea să visezi şi la iubire.

Fericirea, zici ca-ţi vine, dându-ţi ghes cu dărnicie,

Când găseşti un partener să porneşti în căsnicie.

(Mai ales când Domnu-ţi dă o nevastă potrivită,

Vei putea să jubilezi, la o vârstă fericită).

Ţelu-acesta ţi-l atingi combinat melodios,

Mai cu seamă când ţi-e viaţa întreită cu Cristos.



Dar, meditând cu patos şi visând după putere,

Nu-i aşa că iei în seamă să te ţii de strâns avere?

Şi nu-i rău să străduieşti pentru-a-ţi strânge necesarul,

Dar îţi scapă fericirea când aduni precum avarul.

Căci acestea sunt distruse şi de molii şi rugină,

Şi-ţi rămâne viaţa seacă fără pace şi Lumină.

Averea, agonisită, fără cont deschis în Cer,

E ca praful dus de vânt, lăsând totul efemer.



Fericirea-adevărată o găsesc săraci-n duh,

Cât vor ţine piept la forţa ce loveşte din văzduh.

Dumnezeu le-acceptă jertfa dintr-o inimă zdrobită,

Revărsând în ei putere pentr-o viaţă fericită.

Cel smerit în duhul lui de mândrie-aleargă, fuge,

Ţinând cont că ea-i în stare către Domnul a-l respinge.

Îşi priveşte fraţii săi, doar de jos, şi nu de sus,

Imitând Predecesorul, ce era smerit, supus.





Dar ascultă! De la, Munte, curge un ecou în vale,

Ce-mpânzeşte prin mulţime logosul iubirii Sale.

Glasul strigă: " FERICIREA vă va da din ea izbândă,

Când primiţi o fire nouă plin-de dragoste şi blândă".

Ea reflectă-n jurul ei doar din chipul lui Isus,

Fiind sigur că iuţimea obturează drumu-n Sus.

Blândeţea, e însăşi Domnul, cuprinzând a Sa natură,

Care ţine, cu stricteţe, să iubeasc-orice făptură.



"FERICIŢI" – străbate vocea – "sunt, desigur cei flămânzi,

După Pâinea cea de sus ce le dă tării, izbânzi".

Luptă mult pe Calea-ngustă ca să fie demni, curaţi,

Si nu lasă jos stindardul să rămână ne-narmaţi.

Toţi aceştia-s fericiţi că li-e vina şters, iertată,

Şi-or putea să-şi vadă Tatăl, sus, cu inima curată.



Fericirea e produsul celor care sunt miloşi,

Care ca şi Domnul lor sunt de pace plini, zeloşi.

Pentru ei orice fiinţă chiar de-i rea fiind ostilă,

E tratată cu blândeţe, cu fineţe şi cu milă.

Acestora, de ai nevoie, când te zbaţi într-o durere,

Din Iubire, cu iubire, pune-asinul cu plăcere.



Din Edenul FERICIRII mai încerc o floare-a smulge,

S-o primească toţi aceia, care, în prigoane-or plânge.

Ei sunt cei ostracizaţi făcând front cu Adevărul,

Preferând cu crucea-n spate să-şi urmeze Salvatorul.

Ei se lasă umiliţi străbătând un trai frumos,

Chiar de sunt nevinovaţi ei o fac pentru Cristos.

Lui cu multă reverenţă îi depun cu veselie,

Imnuri mari, înălţătoare, pân-or fi şi-n veşnicie.

O astfel de FERICIRE va-ntregi poema noastră,

După cum în Duhul Sfânt vă va fi şi viaţa voastră.

Amin.