Poezie Isus biruitorul !

Nori negri se-adună pe ceruri,

Pământul s-a cutremurat;

Fug păsările îngrozite,

Iar soarele s-a-ntunecat.



Pe-o cruce grea, pe-un vârf de munte

Un om în cuie-I ţintuit,

Iar trupul Lui e doar o rană.

E sângerat,... e chinuit!



Tot părul s-a lipit pe frunte

Cu praf şi sânge închegat

Iar pe-a Sa faţă, năduşeala,

Cu lacrimi s-a amestecat.



Şi-această faţă-ndurerată

Pe care viaţa-ncet se stinge,

E-atata de schimonosită,

Că inima în piept ţi-o frânge.



Această faţă, altădată

Atât de dulce... liniştită,

Ce strălucea de-nţelepciune

Şi de iubire nesfârşită,



Şi care se-ntorcea cu milă

Spre cei ce sufereau cumplit:

Spre cei bolnavi, săraci, nevolnici,

Spre orice suflet chinuit



Şi dăruia senina pace

Şi vindecare, bucurie,

E-acuma doar o mască hâdă,

Crispată de-o durere vie.



... Îşi lasă capu-n piept Mesia;

Dar nu se lasă biruit

De chinurile fără margini

Ce oamenii I-au pregatit.



Un singur lucru doar Îl doare:

E râsul lor cel dezmăţat

Şi toate vorbele de-ocară

Cu care este împroşcat.



Căci preoţii cei mai de seamă

Şi trecătorii, plini de foc,

Şi cărturarii, şi soldaţii,

Îi strigă toţi, bătându-şi joc:



" Hei... "ăla"... Tu, ce-ai spus odată

Că Templul ai să-L nimiceşti

Şi în trei zile mari şi late,

Vezi bine, ai să-L rezideşti,



Nu crezi, de ai aşa putere,

C-ai face acuma mult mai bine

Să-ncerci să scapi de toate acestea

Şi să Te mântui chiar pe Tine?"



- "Ha, ha! ... priviţi pe-Acela care

Pe-atâţia zice-a mântuit.

Dar, deh... pe Dânsul nu Se poate,

Că e în cuie ţintuit!"...



- "Priviţi, Acesta e Cristosul,

A lui Israel Impărat!"

- "Să Se coboare de pe cruce

De vrea să-L credem neapărat!"



... Atunci, încet ridică capul

Acel în cuie pironit.

Privirea Lui, atât de blândă

de-obicei, s-a înnăsprit.



Cum? Pentru-această hoardă cruntă,

Pentru-aceşti lupi cu ochii-n sânge

E gata El sa-şi deie viaţa?

Stă şi se roagă, stă şi plânge?



Pentru fiinţele acestea

Atât de crude şi haine

Pe care le-a iubit fierbinte,

Pe care le-a hrănit cu pâine,



Pe care-n clipe de-ncercare

Le-a hrănit, le-a ajutat

Şi-atâtea-nvăţături sublime

Făr-de-ncetare le-a tot dat?



Pentru aceştia coborât-a

Lăsându-şi tronul strălucit,

Ducând un trai de muncă aspră,

De om sărman şi necăjit?



De dragul acestora primit-a

El, Fiul Cerului, Isus

Să ia asupra Sa păcatul,

Întreaga vină de nespus,



Povara grea, murdară, hâdă,

Cu care haina şi-a mânjit

Şi pentru care Însuşi Tatăl

Se pare că L-a părăsit?



Aceasta e recunoştinţa?

Nu-s mulţumiţi că va muri

În locul lor şi-nteaga vină

El singur o va ispăşi?



Ei nu cred! Nu cred nici acum!

El, care atâţia a vindecat:

Pe orbi , pe ciungi, pe surzi, pe gârbovi,

Şi pe leproşi i-a curăţat...



El, care cu cinci pâini odată

Cinci mii de oameni a hrănit

Şi pe mulţi morţi din somnul veşnic

La viaţă iarăşi a trezit!



Nu cred nici azi, deşi la moarte

El mers-a nesilit, tăcut

Şi-a refuzat un tron, comoara,

Să-L facă rege când au vrut.



Ce fel de fiinţe sunt acestea?

Sunt monştrii de nebiruit!

Sunt surzi şi orbi... tari la cerbice

Şi-au inimile de granit.



De câte ori cerut-au semne,

De-atatea ori El le-a făcut,

Ca-n urmă, iar să creadă unul

Ca şi cum nu le-ar fi văzut.



Şi-acuma cer doar ca să-şi râdă,

Crezând că nu va izbuti

Să se coboare de pe cruce,

Şi astfel a le dovedi



Că e Mesia, Salvatorul.

"O, eram rău şi necredincios!"

Ei, da! Îi va asculta şi-acuma,

Veni-va de pe cruce, jos!



Va dovedi că e Trimisul

De Tatăl Cel Ceresc promis;

Că El şi Tatăl cel din ceruri

Sunt Una, precum le-a tot zis.



Şi-atunci să-ncerce să mai râdă!

Vor tremura ca frunza-n vânt!

Cu lacrimi vor cerşi iertare,

Întinşi cu faţa la pământ.



... Şi tocmai când mânia Sfântă

Îl biruieşte în sfârşit,

Şi este gata să coboare,

Aşa precum ei, au voit,



El cade-o clipă-ntr-o răpire

Şi printre veacuri El zăreşte

O omenire-nlăcrimată

Ce înspre Dânsul, trist priveşte.



Sunt copilaşi, femei şi tineri,

Bătrâni şi fete, şi bărbaţi

Ce stau cu braţele întinse,

Făr' de nădejde, întristaţi:



La cine au să se mai ducă?

Şi cine-n lume va putea

Dacă coboară de pe cruce,

De iad a-i mai răscumpăra?



... S-a şters vedenia.

Iar Mesia de dragoste e biruit.

Îşi aminteşte că pe lume

Cu-n scop anume a venit.



Şi-acuma poate rade hoarda

Şi chiar toţi dracii de-ar veni,

El va răbda, şi de pe cruce,

Nimica nu-L va mai clinti!



Cu milă, odată-I mai priveşte,

Strigându-le: "S-a isprăvit!".

Apoi adoarme întru Domnul,

Ştiind hotărât C-A BIRUIT.



Amin