Poezie Cât de mare a fost Tăcerea

Peste Întinderea divină şi bogată,

Acolo unde Tatăl, stă pe tron.

Se aşternuse o tăcere-n dată.

Când printre îngerii se-auzi un zvon.



Un glas de Dumnezeu străbătu-cerul.

Şi răsuna puternic printre îngeri!

"Cine va merge să salveze om

De la păcat şi-al lumilor plăceri?



Nu vreau ca cerul fără om să fie!

Căci l-am creat atât de minunat

Până când în păcat căzu!... urgie!...

Aşa-ncepu-ta lumea de păcat.



Iubesc Eu omul ca pe Fiul meu

Şi vreau s-ajungă iar în nemurire.

Doresc să îl salvez din tot cei greu

Şi să trăiască o viaţă-n fericire!...



O, cât de mare s-a făcut tăcerea!...

Când glasul de Stăpân s-a auzit!

Nimenea, nu scotea o vorbă,

Tot cerul la-ntrebare a amuţit.



Parcă se stinse glasul cel de îngeri

au amuţit din veselia lor,

Cum? Să lăsăm noi slava cea din ceruri?

Să mergem pe pământul morţilor?



Dar dintr-o dată s-a-ntrerupt tăcerea!

Când vocea unui Prinţ s-a auzit

- Iată-mă, Tată vin să-ţi împlinesc voia

Eu mă supun la planul Tău smerit.



Şi dintr-o linişe deplină îngerească

Al sfiinţilor rămaşi fără cuvinte,

Ca într-un cor, din patria cerească

Răsun-au, mii de tonuri, contopite!...



- Cum? Tu un Prinţ din slăvile prea-nalte!

Vrei să cobori în lumea de păcat?

Vrei să trăieăti ca muritor în toate?

Să laşi Tu cerul pentru-n vinovat?



Acel ce-ai cheile împărăţiei;

Şi slava cerului te înconjoară.

Renunţi la ea? să ia-i jugul robiei?

Pentru un om creat odineoară?

*

Dar mai presus de toată strălucirea

Ce i-a fost dată-acolo în mărire.

Mai sus de toate, fost-a ascultarea!...

S-a umilit şi-a coborât din strălucire.



Intra-ta cel Nemuritor în moarte!

Povoara omeniri El o poartă.

Necazul, suferinţa, i-a fost frate.

În toate, El, iubirea şi-o arată.



Întoarce-te acum până se poate,

Predă-ţi viaţa, Celui veşnic sfânt.

Şi vei avea de veşnicie parte,

Cu-Acel ce-a fost o vreme pe pământ..



4-15-2003gl