Poezie Tăcere vinovată

Când iarba e prea mare pe cărare

Firele ei mă învinovăţesc,

M-apasă vinovata neumblare

Căci trebuia ca râvna din picioare

De multă vreme să o înnoiesc.



M-acuză greu calea nestrăbătută

Să duc lumina Ta printre străini

Deşi , când eu eram oaia pierdută,

Pe-aceeaşi cale, pe atunci bătută,

Mă căutai, Isuse, printre spini.



Când glasul mi-e doar şoaptă sugrumată

Lipsit de rezonanţă, de ecou,

Şi n-am mărturisirea-nflăcărată,

Mi-e tot mai grea tăcerea vinovată

Strivită ca-ntre ziduri de cavou.



M-acuză lipsa de reverberaţii,

Lipsa de tunet din mesajul meu,

Ştiind că glasul Tău, prin constelaţii

Se înălţa, cerând la tatăl graţii

Pentru pierduţi aşa cum eram eu.



La toate capetele de-acuzare

Mă recunosc, Isuse, vinovat,

Dar apelez din nou la îndurare

Căci ştiu că bunătatea Ta e mare,

Iar eu am hotărâri noi de luat.



Amplifică-mi Tu în tărie glasul

Lăsându-mi nerostirea în trecut,

Cu neodihnă însoţeşte-mi pasul

Să nu-mi găsesc nici tihna, nici popasul

Când sunt atâtea lucruri de făcut.



Umple-mă, Doamne, de însufleţire

Ca mesager al harului divin,

Şi pas şi glas,umblare şi rostire

Să Ţi le-nchin cu zel, cu dăruire

Şi vie gratitudine, amin.



Vulcan, 26.03.2008