Poezie Pământule străbun!

Pământule străbun!



Pământule! de-atâtea mii de ani

Tu-adăposteşti aici fără-ncetare,

Omul, făptura care-a fost creată

De Domnu-n marea Lui lucrare!



Din lutul tău, proaspăt şi reavăn

Un chip, în faţa Sa, s-a înfăţişat;

Stătea fără de viaţă, dar suflând,

Suflarea Sa, viaţă chipului a dat.



Desăvârşit în întregime, ca fiinţă

După al Său Chip şi-asemănare,

Omul creat a fost testat la probă

Să se supună în strictă ascultare.



O, pământule, a trebuit din nou

Din cauza neascultării şi căderii,

Să îţi primeşti iarăşi în sânul tău

Pe omul, în lutul negru al tăcerii!



Şi-astfel, primeşti, de mii de ani

Şi-ncorporezi în tine mii de vieţi,

Pân’va veni, şi ziua aceea sfântă

A învierii, şi mult doritei dimineţi.



Şi-atunci, pământule, vei arunca

Din sânul tău ca apa din izvoare,

Pe toţi cei dragi şi scumpi ai mei

Să-i întâlnesc în bucuria-mi mare.



Să-i strâng la sân căci niciodată

Nu va mai fi în veci o despărţire!

După-ntâlnirea scumpă a-nvierii,

Pe plaiul tău va fi eternă fericire!



În simfonii, ce-or spune biruinţa

A Domnului Isus peste mormânt,

Vom arăta recunoştinţă-n laudă

Căci viaţă avem, în sânge sfânt!



Şi-atuncia, o, pământule străbun,

Ne-om regăsi în dulcea armonie

A înfrăţirii, fără ura de mormânt,

În viaţa ce-om trăi-o în veşnicie!



Flavius Laurian Duverna

20 martie 2008