Poezie Cîinele hoinar

Pe stradă,apăru un cîine hoinar.

Al cui o fi?! Nu am habar.

Slăbuţ,nu prea mare,

Dădea iute din picioare,

Peste tot căuta... mîncare.



Dac-o poartă deschisă găsea,

Intra acol şi mirosea..



Vecinul meu,Cornel,

Dădea cu pietroaie după el!



Nici nea Ion,nu se lasa mai prejos

În loc să-i arunce acolo vre-un os,

De n-avea nimic la-ndemînă,caatare,

Îşi scotea încălţămintea din picioare,

Şi-azvîrlea cu pantoful după el,

-Să nu mai vi pe-aici,căţel!



Cînd a ajuns la poarta mea l-am liniştit,

Şi-n dată înăuntru l-am primit.

Uşor pe cap l-am mîngăiat,

Îi dădusem de mîncat,

Dar cînd am vrut să scap de el,

N-a vrut să plece nicidefel.



L-am pus în stradă şi uşor l-am alungat

Dar la uşa mea din nou s-a-napoiat.



Spunea cineva într-o cugetare,

Un adevăr extrem de mare:

"Păcatul e ca un cîine hoinar,

De îl hrănim el vine iar!"



Chiar de este mititel,

Zvîrliţi cu ce puteţi în el,

Răstiţi la el cînd se arată,

Nu-i deschideţi poarta niciodată!



Şi iar revin la cugetări,

Ce duc spre sfintele cărări:



"De vrei să scapi de-un viciu,

Oricît de greu ar fi,

Închide bine poarta

Şi nu îl mai hrăni!"



Păcatul vine negreşit,

Acolo unde e hrănit!



BRISBANE 672005