Poezie Isaia 53 (1)

Isaia 53

Cine-a crezut vreodată, ce ni se povestise ?

Şi „Braţul Celui Tare" cine L-a cunoscut ?

Cine crezut-a oare ce ni se proorocise ?

Despre Acel ce este şi-a fost de la-nceput...



El a venit în lume, sfios în umilinţă,

Cum un „Lăstar" răsare, dintr-un pămâmt uscat,

Ca o „Odraslă slabă" crescută-n suferinţă,

Dispreţuit de oameni, urît şi alungat.



N-avea nimic, aparte, privirea să-ţi atragă,

Căci lumea-I dăruise, dispreţ şi umilire.

Cel ce-a trăit în Slavă, o veşnicie-ntreagă,

Pierduse frumuseţea şi marea-I strălucire.



Noi rătăceam prin lumea, de Dumnezeu străină,

Şi fiecare-n parte-şi croise o cărare,

Dar El a luoat asupra-i, suprema noastră vină,

Prin Rănile Lui Sfinte, avem răscumpărare.



Cel ce-a venit din ceruri, la noi plin de Iubire,

Să ne aducă pacea în dar şi fericirea,

Dispreţuit în chinuri, a fost de omenire,

Atît de mult de parcă, î-ţi întorceai privirea.



El blînd, răbda durerea-ngropată în tăcere,

Cînd gloata înrăită, îşi revărsa-se ura,

Cum mielul fără vină, e dus la junghiere,

În clocotul durerii, El nu şi-a deschis Gura.



Deşi făcut-a lumii, doar bine şi dreptate,

Lăsînd o mângâiere, în suflete pribege,

Mormântul Lui, fusese, ales cu răutate,

Între bogaţii lumii şi cei fărădelege,



Noi am crezut sărmanii, că-şi merita destinul,

Că Tatăl îl smerise, atunci cu răutate,

Dar El răbda pe cruce, în locul nostru chinul,

Prin Jertfa Lui avem noi, iertarea de păcate.



Căci Dumnezeu Preasfîntul, găsit-a de cuviinţă

Privind la vina noastră,prin Sfânta Lui Dreptate,

Să î-şi zdrobească Fiul, în cruntă suferinţă,

Prin Jertfa Lui să ierte, a lumii-ntregi, păcate.



Dar după ce în moarte, a-nvins cu biruinţă,

Zdrobind pe totdeauna, puterea-i ferecată!

Îşi va vedea urmaşii, ce din a Lui Sămînţă,

Vor răsări pin veacuri, pînă la judecată.



Iubirea-I fără margini, le va schimba purtarea,

Şi ei vor duce lumii, Cereasca Lui Solie,

În Mînile-I străpunse, va propăşi lucrarea,

Ce Tatăl a-nceput-o, cu El din veşnicie.



De-aceea-i va da Locul, de cinste, sus în Slavă,

Pe Scaunul de Domnie, în „Sfînta Lui Cetate"

Căci părăsit-a Cerul, şi fără de zăbavă,

El a murit să ierte,a lumii-ntregi păcate.

Ilie Belciu