Poezie Methanoia (înnoire)

Fiule,

mi-ai zis,

dă-Mi inima zălog

În pleava ei s-aşez un cuib dumnezeiesc.

Eu, Logos necuprins, Mi-aş face-ntrânsa loc

Lăcaş ori bucăţică de rai din rai ceresc.



Dă-Mi

trupul tău

ca jertfă plăcută şi întreagă

În hamul ascultării să-l ţinem înhămat.

Nu el a lumii pofte şi-a firii să aleagă

Ci de puterea crucii Cristosului, schimbat.



Dă-Mi

viaţa ta

în taină s-o-mbrac în garb de in

Aromele luminii să-i fie-n braţe nimb.

Cu mâna Mea străpunsă de mână-am să te ţin

Şi-n veşnicii curate cu drag am să te plimb.



Dă-Mi

clipa ta,

tic-tacul cu paşii zgomotoşi,

Din mii de albe fire s-o ţes în străluciri

S-o leg în infinituri de eoni luminoşi

Nimic să nu-nfiripe spre vane risipiri.



Dă-Mi

duhul tău rebel

în el să-Mi vărs puterea,

Sfânt chivot să Mă poarte pe aripi de Duh Sfânt.

Aceasta-i Evanghelia ce-ţi naşte învierea

Şi-atunci din nou zidi-vom Edenul pe pământ.