Poezie BOTEZ

Ce neagră-i marea,ce adâncă,

Se-nalţă valul, dar zdrobit

Revine-n matcă-i umilit

Apoi spre nouri iar se-avântă...



E grea povara ce o poartă

Şi câte forme noi se nasc,

Adâncul sfinte turme-l pasc,

Plaja ţine forma moartă.



Acolo-n adâncimi tăcere

Doar timpul rumegă-n atom,

Iar turmele aşteaptă-n somn

Cu mieii nenăscuţi în ele.



Doar Mielul din adânc, jertfit

În adâncimi de umilinţă,

Ca o chemare spre fiinţă,

Se-ncheagă în abis, rănit...



Cuvânt trimis să dăruiască

Viaţă fiinţelor de jos,

El poate să străbată timpul

Prin hăuri şi genuni, frumos,



O rază frântă-n incidenţă

Străbătu abisul greu,

Născând prin jertfă turmă sfântă,

Trezind-o din adânc mereu...



O sete după părtăşie

Hăuri negre străbătând,

Toarnă în miei viaţă sfîntă,

Îi vezi, se nasc,îi vezi venind...



În marea neagră ca păcatul,

Din clipa-n care s-au născut,

Se-ncheagă-n turmă Mielul, datul,

Cel cunoscut, necunoscut...



Neprihăniţi, precum Cuvăntul

Rostit atunci la început,

Când s-a întemeiat lumina

Şi când toate s-au făcut,



Apar acuma miei de apă

Dintr-o unire cu Lumina,

Auzi în val cum paşte turma,

În adâncimi perzându-şi urma...



Iar lupii stau pe plaja mării

Adulmecând cu nara-n vânt,

Cănd mieii vor călca nisipul

Să-nveţe mersul lor plăpând,



Atunci să sfâşie în carne

Şi jertfa va începe iar...

Din adâncimile tăcute

Lumina-i soarbe spre înalt...



Ce neagră-i marea , ce adâncă,

Se-nalţă valul, dar zdrobit

Revine-n matcă-i umilit,

Apoi spre nouri iar se-avântă.