Poezie SEMĂNĂTORUL (3)

"Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească" (1 Cor. 3:6)



E tot mai grea pe umerii amiezii

Lumina-n falduri albe, de hlamidă;

Spre cer dă ochii verzi să şi-i deschidă

Grâul scăpat de mantia zăpezii.



Cel care-a semănat fără odihnă

Şi cu-o speranţă care nu se pierde,

Îşi umple acum inima de verde

Şi-şi savurează răsplătirea-n tihnă.



El a pus bob în cuibul cald, sub glie,

Căci rostul lui era însămânţarea

Şi-a aşteptat minunea, germinarea,

O taină izvorând din veşnicie.



De-acuma el şi-a domolit elanul

Căci sarcinile au fost împlinite,

Şi ridicând spre Domnul mâini trudite,

În rugă Îi încredinţează lanul.

***

Suntem chemaţi să pregătim "pământul"

În inimi aducând plugul iubirii,

Apoi în brazdele desţelenirii

Să semănăm, bob lângă bob, Cuvântul.



Să îl udăm cu toată-nsufleţirea,

Şi-apoi, în rugăciune-nflăcărată,

Să cerem la cerescul nostru Tată

Să dea El creşterea şi-apoi rodirea.

***

E tot mai grea pe umerii amiezii

Lumina generoasă, aurie;

Din lanul copt se-nalţă-o ciocârlie

Împrăştiindu-şi prin văzduh diezii.



Amin

Vulcan, 5.03.2008