Poezie Blestemul Bagdadului

Blestemul Bagdadului



E vreme însorită-n miez de vară,

Pe uliţi primii oeameni jertfă cad,

Din depărtări venită într-o seară,

Se instalase moartea la Bagdad.



Rachete coborau din cer ca ploaia,

Lovind în ţinte fix dar şi răzleţ

Şi tot mai sus se ridica văpaia,

Ce-avea să ardă tot cei mai de preţ.



Palate ce se înălţau în soare,

Au ars precum ard crengile de brad,

Pe nimeni astăzi parcă nu-l mai doare,

Văzînd sfârşitul marelui Bagdad.



O negură acoperise-ntreaga zare,

Ca un potop al groazei pe Pământ,

Fără răspuns la marea întrebare,

Cine va fi învingător sau va fi-nfrînt?



Aşa a început aici durerea,

De care lumii astăzi nu-i mai pasă,

S-ar fi dorit poate de mult tăcerea,

Dar înrăiţi vrăjmaşii nu se lasă.



Pe râul ce trecea lin prin ,,Grădină",

Mesajul armoniei să î-l poarte,

Păzite de-a rachetelor lumină,

Plutesc în ape tulburi, trupuri moarte.



Ameninţată de osânda ciumii,

Trăieşte omenirea la Bagdad,

Ce-a fost cîndva un paradis al lumii,

A devenit acum un colţ de iad.



Dreptate- aici se face din secure,

Vai ! ce-a ajuns fiinţa omemnească,

Mai rău ca animalele-n pădure,

Unii pe alţii vor să se răpească.



Oameni sărmani ce nu au nici o vină,

Sânt omorâţi de oastea cea barbară,

Şi cerul parcă-ndurerat suspină,

Văzând cum s-anrăit cumplita fiară.

Ilie Belciu Mai 2005