Poezie Gândul necredinţei

De eşti cuprins de gândul necredinţei

Care-şi croieşte-n tine îmăpărăţia,

Apoi apare bobul neputinţei!

Cum oare? Omul va putea zbura?



Deschide-ţi inima spre Creatorul

Şi lasă-L să pătrundă El în ea:

Atunci vei înţelege, că nu, omul!

Ci Dumnezeu lucrarea-şi va purta.



Fost-am odată-n farmecul ateu

Să caut acol’ răspuns, dar în zadar;

Până când m-am desprins de eul meu!

Am fost legat de fire, nu de Har.



Am fost legat de lumea ceea amară

Ce necredinţă-a semănat în om

Dar am găsit, că-n lumea milenară.

De-acolo a venit măreţul Domn.



Şi am gustat din harul mântuiri

Din dragostea de fraţii de credinţă!

Atuncea am primit darul Iubiri

M-am dezlegat de orce neputinţă.



Am învăţat atunci să rabd eu totul

Precum plugarul arşiţa-n sorită,

Am înţeles, credinţa cît e bobul,

Chiar munţii din structură, ea îi mută.



Am înţeles din dragostea divină

Că s-a născut speranţa pe vecie,

A coborât la noi Sfânta Lumină,

Şi ne-a umplut de har, de bucurie.



Şi toate-acestea au lucrat la fire

Să o transforme după Dumnezeu

În locul ei a apărut iubire...

Şi mi-a şoptit, deacum eşti fiu meu.

2008