Poezie Bunătatea (1)

Bunătatea



Cum un vulcan în marea lui furie,

Aruncă flăcări mari ce nimicesc,

Şi omul rău în ceasul de mânie,

Rosteşte doar cuvinte ce rănesc.



Omul cel rău e totdeauna gata,

Să-ntoarcă înapoi rău pentru rău,

Uitând adeseori că judecata,

O face între oameni Dumnezeu.



El duce vorba rea din casă-n casă,

Nebănuit, venin otrăvitor,

E orb şi în orbirea lui nu-i pasă,

De groaza iadului necruţător.



În mintea lui bolnavă-şi are locul,

Un vierme care roade în ascuns,

Căci n-a veghiat jucându-se cu focul,

Şi răutatea-n minte i-a pătruns.



Dar omul bun, fiinţa minunată,

Scăldată-n duh de pace, liniştit,

Nu va plăti cu răul niciodată,

Când este de cei răi nedreptăţit.



Căci el adună toată răutatea,

Acelor ce cu ură î-l lovesc,

Şi-n mintea lui o schimbă-n bunătatea,

Din care fapte bune încolţesc.



El este blând şi plin de-ngăduinţă,

Cu cei răzbunători şi răzvrătiţi,

Şi caută dacă este cu putinţă,

Chiar pe vrăjmaşi să-i facă fericiţi.



Iubiţi creştini , e vremea cercetării,

Nu pierdeţi vremea ascultând minciuni,

Vegheaţi ca să nu daţi nicicând uitării,

Chemarea de a fi mai drepţi, mai buni.



Căci nu e stâncă ca să n-o străbată,

A bunătăţii sfinte picături,

Ea va zdrobi cortina ferecată,

A răului şi negrei lui făpturi.

Februarie 2008 Ilie Belciu