Poezie IZVORUL (2)

Dintre munţi ale Tale izvoare

Cu-a lor apă cristalină te-mbie,

Ele-apoi îşi formeaz-o cărare

Ajungând la mănoasa câmpie.



Câte vieţi, izvoraşul salvează?

Câţi copaci stau la poală mereu!

Se înalţă apoi dându-i slavă,

Unui singur măreţ Dumnezeu.



Iar câmpia întinsă, pădurea,

Se închină la Cel Prea-înalt!

Pentru apa primită întruna

onoare dă mare-lui Împărat.



După vuietul mare, furtună,

Se împrăştie nori cei grei!

Iar stoluri de păsări se-adună,

Dând concert pentru apa din ei.



Se văd munţi înalţi şi pletoşi

Cu piscuri ascunse-ntre nori!

Statui au rămas dar făloşi,

Strălucesc de zăpadă în zori.



Tot ce văd e a Ta măreţie

nu sunt pictori s-o poată-arăta.

Nu-s poieţi în versuri să scrie

Cât de mare e, lucrarea Ta.



Mă unesc cu întreaga natură

Să Te laud că eşti Dumnezeu.

Tu mai pus mai presus în structură

Mi-ai dat dreptul să fiu Fiul Tău.





9/3/2003GL