Poezie Omul Durerii

Omul Durerii



(Cuprinde Isaia 53)



Cine-a crezut, ce se vestise

Prin Duhul Sfânt poporului?

Cine, braţul Său cunoscuse,

Ca braţul tare-al Domnului?



Căci a crescut, înaintea Lui

Ca o Odraslă, şi-un Lăstar,

Din brazde-ale pământului

Uscat, fără de ploaie-n dar.



N-avea mărire-n frumuseţe,

Nici strălucire să ne-atragă,

Dar în conceptele-I măreţe

El avea dragostea întreagă.



Nimic, nu avea să ne placă

În drumul jertfei salvatoare,

Şi-nfăţişarea-I prea săracă

La mulţi, era respingătoare.



Dispreţuit de noi ca oameni

Şi drept numit Omul durerii,

El a chemat la Sine fameni

În susur dulce-al mângâierii.



Ca om obişnuit cu suferinţa

Prin lipsuri şi nevoi trecând,

A demonstrat, ce-i umilinţa

Vestea cea bună predicând.



Când obosit, crucea ducea

Era dispreţul făr-de teamă,

Încât privirea-ţi se-ntorcea

Şi noi, nu am luat în seamă.



Însă-ale noastre, neputinţe

În trupul Său El le-a purtat,

Căci boli şi multe suferinţe

Asupra Lui, toate le-a luat.



Dar noi crezut-am că-I lovit

De Dumnezeu, Cel Creator,

Şi-aspru smerit şi pedepsit,

Ca bun exemplu, al tuturor.



Dar El, era atunci străpuns

De ale noastre mari păcate,

Cu suliţa, în coasta împuns

De bună voie-a primit toate.



Pedeapsa care-aduce pace

Cu-al ei calvar L-a copleşit,

Dar rănile-i ce-a putut face

Prin jertfa Lui ne-a mântuit.



Ea a fost pusă asupra Lui

În rolul Sfânt de Mântuire,

Căci Tatăl n-a dat nimănui

Solemnul plan de izbăvire.



Noi rătăceam şi bâjbâiam

Ca oile, de turmă pierdute,

Şi pretutindeni pribegeam

Pe căi deloc necunoscute.



Şi-n drumul nostru fiecare

Străin mergea pe calea lui,

Neauzind dulcea chemare

În glasul sfant al Domnului.



Dar El, a făcut ca să cadă

Asupra Lui, ca şi-un izvor,

Nelegiuiri multe, grămadă,

Strânse-n păcatul, tuturor.



Când a fost crâncen chinuit

Nu a deschis gura-I de loc,

Şi când cei răi L-au asuprit

A răbdat proba cea de foc.



Ca un miel, spre măcelărie

Când îl aduci pentru tăiere,

Tăcut mergea, ca jertfa vie

În clipele-I, de grea durere.



Şi ca şi-o oaie, ce stă mută

Când ea-i dusă la tunsoare,

Nu a deschis gura-I tăcută

În cea mai cruntă apasare.



Când a fost dus la judecată

Cine din cei din acea vreme,

Crezut-au ca-Şi merita plată

Lovit de-ale lumii blesteme?



Cine crezut-a c-a fost şters

El, de pe pământul celor vii,

Ca iar să-aducă, în Univers

Pacea cea sfântă, din vecii?



Lovit de moarte când a fost

Sub vina strânsă, a tuturor,

Cine-a-nţeles, al vieţii rost

Că S-a jertfit pentru popor?



Groapa I-a fost între cei răi,

Mormântul Lui cu cel bogat,

Dar pentru toţi duşmanii Săi

El pân-la moarte S-a rugat.



Măcar că El, nu-a săvârşit

Ca şi-om trăind, nelegiuire,

Nici vicleşug, nu s-a găsit

În inima-I, şi-a Lui vorbire,



Găsit-a Domnu-n a Sa cale

Să-L umilească-n suferinţă

Ca imnuri sfinte şi-osanale

Să aibă-n veci recunoştinţă.



Dar după ce viaţa-Şi va da

Jertfindu-Se, pentru păcat,

Trăind în veci, va constata:

Nu în zadar, morţii S-a dat!



Sămânţa-I sfântă de urmaşi

El, o v-a vedea cu bucurie,

Cum în credinţă primii paşi

Şi-i pun pe Sine-Şi, temelie.



Astfel, în zilele ce vor urma

Lucrarea-I mult va propăşi,

Căci nimeni nu o va curma

Din mersul său, de-a ispăşi.



În Duhul Sfânt, s-o înviora

Când rodul muncii va privi,

Şi dragostea Lui, tuturora

Prin harul sfânt, va împărţi.



Prin sfânta Lui neprihănire

Pe multi păcătoşi îi va pune,

Dup-a lui Dumnezeu voire

În viaţa ce n-o mai apune.



Pentru-ca luat asupra Lui

Poveri de mari nelegiuiri,

Primi-va în planul Cerului

Puteri regeşti, între măriri.



Şi pentrucă Însuşi pe Sine

De bună voie, S-a predat,

La moarte fără împotrivire

El va fi şi Preot şi Împărat.



În numărul, cel făr-de lege

Cei răi L-au pus şi socotit,

Spre a se vede, şi înţelege

Că pentru om El S-a jertfit.



Astfel, păcatele El a purtat

A celor mulţi, foşti vinovaţi,

Şi pân-la moarte S-a rugat

La Tatăl Său, de-a fi iertaţi.



Flavius Laurian Duverna

17 februarie 2008