Poezie In ceasul disperarii

Cînd soarele vioi spre asfințit pășește,

Și tainicul tău gînd, parcă împărtășește.

Atunci infinitul se naște din privire,

Și clipa cea duioasă-ți revine-n amintire.



O clipă amintirii, e tot ce ți-a rămas

Doar ea te mai înalță acuma pas cu pas.

Doar ea te mai ridică, și-ți dă din nou avînt

Cănd nu te mai ajută, nimic pe-acest pămînt.



Cîndva speranța toată în inimă ai strîns

Azi licărul speranței pe față ți s-a stins.

Azi sufletul ți-e plin de dor, și lacrimi multe,

Căci inima ar vrea, dar nu poate să uite.



Dar suflet ce tînjești amarnic, și lacrima e scutul tău

De ce nu vrei să uiți tristețea, și să te-ncrezi în Dumnezeu.

Căci duhurile cele rele, se-nvîrt în juru-ți fără urme

Și de le-ar fi lor cu putință,chiar viața ar vrea ca să curme.



Nu dispera în noapte și plînge fără ros,

Nu poți uita trecutul, dar nici să-ntorci ce-a fost.

Nu poți din soare să faci stea, nici zi să faci din noapte

Nici să te naști în fericire, și să le ai pe toate.



Căci fericirea este raza, și omul greu o dobîndește

Și chiar de dragostea-i măreață, și răul tot încă mai crește.

Și binele, și fapta bună, ascunse nu vor rămînea

Dar cine ascunde răul, mereu va regreta.



Credință-n Dumnezeu să ai, și mîntuire vei primi

Chiar de necazul te-nconjoară, și uneori greu îți va fi,

Chiar dacă cerul vieții tale, înnourat rămîne...

Tu crede și privește la ziua cea de mîine.



Orice în viața asta, vei pierde, nu uita,

Că Dumnezeu e viu, răsplată vei avea.

Oricît te va durea, si-oricîte ar veni,

Tu crede mai puternic, și-așa vei birui.