Poezie JOCUL VIETII (1)

Intr-o zi, intr-o padure,

In oricare timp si loc,

Intre flori, lastari si mure,

Printre mici lumini obscure,

S-a nascut un straniu joc.



O fiinta omeneasca

Printre creaturi statea;

Si-ncepea ca sa se nasca,

Sa dezvolte si sa creasca

Jocul straniu ce zicea:



"Tu esti om", zise ariciul,

"Spune dar, te simti iubit

De Acel ce are biciul,

De Cel ce omoara viciul?

Omule, esti multumit?"



"Sa fiu multumit eu oare

Cand eu singur ma ajut?!

Cine-mi da mie mancare

Si multe averi sub soare?

E vre-un Dumnezeu? Ascult!"



"Bine, dar puterea ta,

Sanatatea si vointa,

Dumnezeu le-a pus asa

Ca sa poti inainta

Pana vei avea credinta!"



"Ce credinta? Ia mai taci!

Ce bati campii, biet arici?

Doar in mintea ta, tu zaci

Printre ingeri, printre draci;

Eu nimic nu cred de-aici!



"Ba sa crezi", raspunse cioara

Croncanind dintr-un copac.

"Va veni odata seara,

Cel de sus porni-va moara

Macinand tot ce-ai in sac!"



"Care sac? Eu n-am pacat,

Eu sunt omul cel mai sfant!

Sunt ca orice om bogat

Ce singur s-a ridicat.

Chiar fac bine cand si cand"



"L-ai primit tu pe Pastor

Cel venit la tine jos?"

Spuse bufnita usor,

Varandu-se bine-n nor.

"L-ai primit tu pe Cristos?"



"Ce Cristos? Eu n-am nevoie!

Sa-L primeasca cine-o vrea!

N-a fost nici Cristos, nici Noe...

Doar ce vad si a mea voie,

Iata dar, credinta mea!"



"Cum vorbesti omule-asa?"

Raspunse si veverita.

"Dumnezeu te-a pus in sa,

Viata ta e-n mana Sa,

Iar Isus Cristos e vita"



"Ia taceti voi dobitoace,

N-aveti minte nici un gram!

Ce-mi varati fiori de ace?

Atunci cand traiesc in pace,

Ce credinta vreti sa am?!



Toate-acestea, toate-s basme,

Nu-i nimic adevarat!

Sunt inchipuiri, fantasme!

Anii-au emanat miasme;

Eu nu ma las inselat!"



Suparat, pleca din loc

Omu-acesta, un oricine,

Urmarit cu ochi de foc

De-animale, ce in bloc,

Adunatu-s-au ciorchine.



Sparse-ntr-un tarziu tacerea

Ghemotocul de arici:

"Acest om, e-amar ca fierea,

Nu vede venind durerea

Si sa ia masuri de-aici!"



"Eu cand zbor in largul zarii

Hrana cautand cu zor,

Pe Stapan nu-L dau uitarii

Chiar din clipele plecarii!"

Croncani cioara din zbor.



"Cand in jur e numai smoala,

Peste tot devin stapana!"

Spuse bufnita, domoala.

"Imi iau hrana ca din oala,

Caci deschide Domnul mana!"



Veverita, visatoare,

De sfiala, zise greu:

"Atunci cand mi-e sete tare,

Ma indrept catre izvoare

Multumind lui Dumnezeu."



Dupa ce-au vorbit acestea,

Au plecat usor, agale,

Risipind mahnite vestea

-Cum s-a incheiat povestea-

Printre bietele-animale.



Si vorbeau cu jale-n glas

Despre omul razvratit,

Ce se-ndreapta pas cu pas

Catre vesnicul popas,

Spre locul de chinuit.



Povesteau cu groaza mare

Cum acest om sfidator,

Calca totul in picioare

Si iubire si-ndurare

Si credinta in Pastor.



El, fiinta omeneasca,

Omul care-a fost facut

Pentru patria cereasca,

Nu vrea iar ca sa se nasca

Si s-o ia de la-nceput.



El nu vrea sa-L recunoasca

Pe Isus, trimis de sus,

Ce-a venit sa-l mantuiasca,

Ca pe-un mielusel sa-l pasca

Pe pajisti fara apus.



El nu vrea sa ia iubirea

Izvorata din Calvar,

Care-aduce nemurirea,

Impacarea, izbavirea,

Care e trimisa-n dar.



Acest om ce crede-n el,

Necrezand in ce-i mai bun,

S-a indepartat de tel

Si doar sangele de Miel

Il aduce la Stapan.



Astfel se sfarsi-n padure

Acest straniu, tainic joc.

Printre flori, lastari si mure

Vantu-a reusit sa fure

Glas de om si dobitoc.



Dar acesta-i jocul vietii,

Chiar cand viata e banala.

Cine are voalul cetii,

Sa-asculte glasul povetii,

O povata...animala.



Sa priveasca cu credinta;

De iubiri sa fie ros

Si, in orisice privinta

Va avea doar biruinta

Prin iubirea lui Cristos!