Poezie INIMA!

INIMA!



Ieremia 24:7 „Le voi da o inimă ca să înţeleagă

că Eu sunt Domnul. Ei vor fi poporul Meu,

iar Eu voi fi Dumnezeul lor,

dacă se vor întoarce la Mine cu toată inima lor."



In lumea aceasta ceasornicul bate şi bate,

Şi omul nu vede, nu-nţelege că-l desparte

Timpul de mântuirea vieţii, eternă veşnicie,

Târându-l în tumultul vieţii, în nimicnicie.



Sub ochii lumii, Dumnezeirea nu-i mister

Şi a tot deschis ferestre, ferestre către cer.

Dar omul în păcat, tributar trecutului mort,

Nu pune-n mişcare al inimii tainic resort



Ce face un suflet din somn să se trezească,

S-alerge degrabă la cruce, lumina cerească.

S-ar umple de dor inima, cu foc de dorinţi,

După neprihănire, în clocote fierbinţi.



O, inimă! Nu sta, sub zbucumările amare,

N-ai obosit? Ridică-ţi privirea-nspre zare.

Alungă gândurile negre ce azi, te-ncearcă,

Intră-n lumina, ce de păcate te dezbracă.



Ochii n-ai de ce-i ascunde-n adâncime,

S-au dus poveri amare, s-au şters vine.

Şi ceasul vieţii a pornit precum se ştie,

Spre o moştenire, înspre-a cerului glie.



Împăratul sufletelor noastre obosite, Mesia,

Opreşte al morţii ceasornic, opreşte mânia

Şi-nalţă flacăra iubirii făclie de dimineaţă,

Aprinde focul jertfei, în care ne dă viaţă.



Cuvântul Sfânt străbate în larg pământul,

Mai iute ca gândul, mai iute ca vântul.

Şi strigătul durerii tot creşte şi tot creşte

Sub gerul necredinţei, ce răul prevesteşte.



Lumina intrată-n inimi, dă nădejdea iertării,

Sub legământul Sfânt, la crucea-ndurării.

Şi-n plaiuri tot mai largi, purtând Cuvântul

Trezeşte din somnul de moarte, pământul.



Şi-n ceas de taină dau năvală feţele ofelite,

Aprinse-n dorinţa arzândă, de a fi dezrobite.

Grăbind paşi-nspre ziua mare, ziua învierii,

Împodobind viaţa cu rubinele mântuirii.



Pumnul de ţărână, din glie azi dezrobită,

Găsit-a pacea vieţii, atât de mult râvnită.

Sufletul îmbrăcat-n strălucirea veşniciei.

Îşi poartă veşmântul alb, haina bucuriei.



Amin!