Poezie A firii umane iarbă rea

A firii umane iarbă rea, mereu, din lutul ei răsare

Din lutul „polimeric”, ce-l tot frământă vise-amare

Și dor de-a fi ceva mai mult și-un pic, un pic mai mare...

Dar noi nevrednic, dăm răspuns, la orice întrebare

Căci niciodată n-avem timp, de-o sfântă cugetare...

Ne îndreptăm spre noi privirea și pentru-a câta oară

Ne tot zdrobim elanul și speranța, și-ajungem de ocară,

Ca înspre noi încrezători, să ne-ndreptăm privirea, iară?!

Un freamăt plin de nebunie din firea moartă, totuși vie

Și-un dor acut de veșnicie ce-i claustrat în cel de glie...

Și raze sfinte obscurate de împătimiri prea nebunești

Ce viața-o tot reduc la clipă... și trece fără s-o trăiești...

Apoi trecând; deși fiind, să nu cuprinzi cumva că ești!

Călătorim pasivi și reci, și-atât de monoton prin viață

Lipsiți de har și bucurie, cu mintea împrăștiată-n ceață,

Făr`să-nțelegem ce-i iubire, nădejde vie ori credință...

Polemic, monoton și agresiv, înaintăm cu stăruință

Spre-un terminus neașteptat plătind tribut pe necredință.

De n-ar fi Duhul Sfânt cu noi, ne-ar fi cu neputință

Să-ajungem la vreo izbăvire, cu-a noastră cunoștință...

Slăvit să fie Dumnezeu și Domnul nostru Isus Hristos,

Slăvit să fie Duhul Sfânt ce-n noi lucrează, aicea jos

Descoperindu-ne Adevărul, pe Dumnezeul Maiestuos

Venit din Cer să izbăvească pe orice om căzut și păcătos

Chiar și de firea ce-l apasă și îi face drumu` anevoios.

Prin Duhul Sfânt primim putere și-o pace neîntrecută,

Ce dintr-a morții frământări, pe Plaiul vieții ne strămută.

Prin El primim și cunoștință și-o Viață Nouă, Minunată...

Și-I minunat când Îi predăm viața și ființa noastră toată

Căci ne conduce-n biruință spre Patria Sfântă și-adorată!



Zaragoza 17/10/2012

de Ioan Hapca (Ionică)