Poezie Anii Vieţi

Se-nşiră anii unul după altul,

Cu ei se duce viaţa ca în zbor!

Îmi pun în mine însumi o-ntrebare:

Ce am făcut pentru-al meu Salvator?



Am alergat în lung şi-n latul vieţii,

Orbecăind prin lume nebuneşte,

Până-n amurg, din zorii dimineţii.

Ceva simţeam că, totuşi, îmi lipseşte.



Căutam mereu să găsesc fericirea,

Dar nicăieri în lume n-am aflat

E Unul singur ce o poate da:

Hristos Isus, care m-a transformat.



Tu omule creat de mâinii divine

Şi aşezat apoi într-o grădină,

Ţi s-a dat tot ce exista sub soare,

Ca să trăieşti o viaţă în lumină.



Stăpân ai fost peste întreg Pământul

Şi tot ce-i viu îţi asculta cuvântul.

Doar Unul singur a fost mai presus,

Cel ce e Dumnezeu în ceruri sus.



A spus Pământului să ia o formă,

Aşa cum El a spus, s-a împlinit.

Cuvântul Său e pentru lume normă,

Toate I se supun necontenit.



Aşa se-ntâmplă în tot universul:

Ascultătoare îşi urmează mersul

Apele toate, râuri, nori sau mări

Şi vânturile celor patru zări.



Pădurea, câmpul, pomii înverziţi

Rostul în lume-şi împlinesc smeriţi.

Iar frumuseţea care le-a fost dată,

De Însuşi Dumnezeu era creată.



Munţilor, Doamne, le-ai aşezat creste,

Ne-ncântă frumuseţile terestre.

Lăsat-ai animale pe pământ,

În ape pus-ai peşti cu-al Tău cuvânt.



Iar păsările prin cântarea lor

Îşi laudă-nţeleptul Creator.

Creaţia în întregimea sa,

Păstreaz-o urmă din mărirea Ta.



Când primii fii ai omului veniră,

Jos pe pământ, din cei doi se iviră.

Mezinul, cu pioasă adorare,

Aduse-o jertfă-n semn de închinare.



Şi Dumnezeu primeşte jertfa bine,

Fumul se-nalţă vesel către cer,

Căci Abel ce-i mai bun pe-altar Îi pune,

Iar Dumnezeu ia jertfa sus la El



Apoi Cel Sfânt priveşte spre pământ

La celălalt fiu, Cain, cultivând:

Se-nchină şi el, însă jertfa lui

N-a fost deloc pe placul Domnului.



Iar fumul jertfei sale spre pământ

S-a prăbuşit; in lumea de pacat.

Cuprins de ură şi demonic gând,

Lui Abel zilele i le-a curmat.



În lume toate înspre rău mergea,

An după an, răul se înmulţea.

Pentru căci omul a păcătuit,

Stăpânul veşnic tare S-a căit.



Şi, iată, Dumnezeu plin de-ntristare,

Să nimiceasc-a vrut tot ce-i sub soare,

Dar S-a gândit să lase o sămânţă

Din tot ce pe pământ era fiinţă.



Lui Noe Creatorul, îi vorbeşte

Şi planurile Îşi destăinuieşte:

–Peste pământ veni-vor apele,

Construieşte-ţi, Noe, o corabie.



Aşa s-a împlinit, cum ai prezis,

Şi nouă, Doamne, astăzi ne stă scris,

Cum au scăpat doar Noe şi ai săi

De pe pământul oamenilor răi.



Şi-apoi trecut-au fără număr anii,

Neamuri întregi s-au perindat sub soare.

Privindu-şi Creatorul, omenii

Cum înspre rău se afunda mai tare.



Şi Tatăl hotărăşte a trimite

Salvarea omenirii osândite,

La iesle stă speranţa să renască,

Isus vine în trup să locuiască.



El a adus din locurile sfinte

Iubirea, pacea şi blândeţea Lui,

Să le sădească-n inimă şi minte

Celor ce-ascultă glasul Tatălui.



A conceput un plan de mântuire,

Din ceruri, Dumnezeul pururi viu,

Căci a iubit pe om cu-aşa iubire,

Încât la moarte-a dat Unicu-I Fiu.



Apus-au anii pe neobservate,

Iar inima în frământări se zbate,

Şi se ridică-n mine o-ntrebare:

Lui Isus I-am făcut vreun bine, oare?



Stăpânul, Dumnezeu, e-n Paradis

Cu Fiul şi cu Duhul în mărire.

Şi-a pregătit un loc de nedescris

Celor ce sunt ai Lui prin mântuire.



Noi vom trăi cu El eternitatea,

După cuvintele din Sfânta Carte,

Şi-n cer şi pe pământ atunci dreptatea,

Iubirea, pacea vor fi-a noastră parte.



Priveşte, Doamne, către adunare

La oamenii care cu dor Te-aşteaptă

Sunt mulţi care-au făcut sfânta-Ţi lucrare

Şi-n lume şi-au păstrat cărarea dreaptă.



Prima poiezie 2001 gl