Poezie SA NU RAMANEM SURZI

SA NU RAMANEM SURZI



Isaia 29:18 „În ziua aceea, surzii vor auzi cuvintele cărţii,

şi ochii orbilor, izbăviţi de negură şi întuneric, vor vedea."



Tăcute lacrimi amare, cad de multă vreme,

Din ochii sufletului ce sub povară geme.

Şi parcă tot sporesc poveri din greu în greu

Şi răni tot mai adânci, sapă noi gropi mereu.



Eterna iubire Agape, ne picură-n suflet,

Nădejdea izbăvirii spre a cerului umblet.

Şi-n furtuni nenumărate ne-ndeamnă la cer.

Din suferinţi ne făureşte armurile de fier.



Iubirea plină de văpăile focului din-nălţime,

Sub aripile Sale ocrotitoare ne ţine bine,

Să ne treacă peste valul, care ne-ncearcă.

Şi căliţi-n foc sacru, cu puteri noi ne-ncarcă.



Întreaga noastră fire se stinge-ncet, în amurg,

Când senine raze de sus, binecuvântate curg,

Noul om născut în noi, din iubirea cerească,

Are acum fire nouă, din fire dumnezeiască.



Cum trece orbul pe drum, fără să tresară,

Pe lângă frumoasele flori sau o comoară,

Aşa trece păcătosul cel care-i nepăsător,

Pe lângă minunatul, unicul Mântuitor.



Isus a venit să cheme morţii la-nviere,

Morţi eram în păcate, fără nici o putere.

Şi ne purtam paşii de muritori, îngroziţi.

Slăvit fie Domnul, suntem, azi izbăviţi.



Lumina-n iubire şi-a revărsat slava toată,

Lavă din vulcanul Agape, ce-a erupt deodată.

Să n-apese neguri grele în ziua de apoi,

La cruce a dat sens nou vieţii, sufletelor goi.



Vegheaţi să nu rămâneţi surzi la profeţie!

Să nu rămânem afară din a Lui, Împărăţie,

În adâncuri coborât, un cer nou a deschis

Şi ne-a croit Isus calea vieţii, înspre paradis.





Ne-a cuprins cu o flacără vie, curată,

Ce ne-a-nvăţat să ştim, ce-nseamnă iartă.

Cu o iubire ce nu va mai apune niciodată

Şi care ne-nalţă sus-sus, o viaţă toată.



Ne-a dăruit iubirea şi multă bunătate,

Uniţi cu El ca două suflete-ngemănate,

Meniţi să mergem numai împreună,

Vom purta în cer, pe frunte o cunună.



Amin!