Poezie Nilul Spumegat

A fost cu ani-n urmă când Israel era

Robit şi chinuit la egipteni muncea.

Iar Faraon văzând atunci pe Israel

Crescând în număr mare acolo în Gosen.



Dat-a el o poruncă pe tot ţinutul său!...

Întâiu-l cel născut poporului evreu

Să fie aruncat în Nilul spumegat;

Să moră toţi în ape din ordin ce am dat.



-Voi ape spumegate şi fără de durere

Luat-aţi voi atunci copiii cu plăcere;

Fiinţele plăpânde cu glasuri îngereşti

Cu feţele senine şi trupuri pământeşti.



Ioşebel era-n faţă la rându-l aşteptări

Ca să-şi aducă-n lume o fiinţă a dureri.

Ştiind că aici muri-va alături de cei mulţi

Din asprele porunci ei fost-au nimiciţi.



Şi iată-l că apare micuţul copilaş

În lumea aceasta rea urmărit de vrăjmaş;

Iar mama-ndurerată când îi priveşte faţa

Era de-o frumuseţe cum nu văzuse alta.



Ascuns a fost o vreme când moartea a venit...

Să aducă jale-n casă , la fiul cel iubit .

Dar nu avea vreo şansă să-l mai ţină ascuns

Şi-aduce un sicriaş, cu smoală bine uns.



Îl aşează în el, micuţul ei odor

Îl pune apoi pe apă urmărindu-l cu dor;

Ce se va întâmpla cu fiinţa ce-a plăpândă?

Cine o să-l găsească? Sora-i stătea la pândă...

*

Pe drumul către apă se-aud venind caleşti,

E tânăra Prinţesă cu slugi împărăteşti.

Se-apropie de apa Nilului spumegat...

Un nechezat de cai şi-un tropot spintecat.



Sunet de clopoţel cu voci fermecătoare

Cântând, râzând acol’ mulţimea de fecioare.

Căci fost-au împreună cu fiica de-mpărat

Şi se îngrijau de ea oriunde pe regat.



Prinţesa vede-n papuri în stuful înteţit;

Un sicriaş plutind frumos era-mpletit

Aduceţi-l la mine, poruncă dă îndată,

Şi-ndată deschizându-l, un copil i se-ncruntă.



Parcă îi spune-atunci cuprins de frica morţii

Şi-n plânsetul strident ce aducea mila sorţii!

Prinţesa atunci grăieşte! Moise vei fi numit -

Că scos ai fost din apa în care te-am găsit.



Moise ajunse mare, crescut-a la regat,

La curtea-mpărătească fusese educat....

Era frumos la chip şi înţelept în toate,

El când spunea o vorbă, o dovedea prin fapte.



În inima de Prinţ, se naşte-un tainic dor,

Să vadă suferinţa propriului său popor.

Un sclav evreu era bătut de-un egiptean,

Iar Moise în durere-l omoară pe păgân.

*

În Madian el fuge, prin pustia cea misteră

Cu scorpii şi cu şerpi, ca ce-i intra-ţi să piară.

Dar Dumnezeul veşnic veghează în orice loc

Şi-n planul lui de lucru îl scoate chiar din foc .



Deşert cu vânt şi nori din praful de pământ

Cum ai gândit tu oare să schimbi planul cel sfânt?

Uitat-ai că fiinţa de pământean ce aleargă

Este păzită într-una de Dumnezeu din slavă.



Ajunse-n Madian poposind la fântână

Ca să se răcorească după vânt şi furtună.

Plin de nisip şi praf străbătând obosit,

Fost-a el însetat, de soare dogorât.



Apoi urcă pe munte, un rug aprins e-n zare,

O voce se aude acolo cu putere!

Scoateţi încălţămintea căci locul este sfânt,

Ascultă ce-ţi vorbesc, căci eu sunt Cel Preasfânt.



Cuprins Moise de frică acolo sus pe munte

El asculta cu grijă a Tatălui Cuvinte

O spune-mi cine eşti? Şi care-i al Tău nume?

Eu Sunt Acel Ce Sunt, aşa Tatăl îi spune.



Din stânci în stânci coboară, în suflet cu un gând

Iar fiinţa lui schimbată la planul celui sfânt;

Ascultând el porunca se duce în Egipt,

Şi-ncepe să lucreze, cum Tatăl i-a vorbit.



Intră la Împărat, şi-l ia pe Aron cu sine

Lasă poporul meu să plece să se-nchine

Dar Faraon atuncea s-a împietrit mai tare,

Peste al meu regat, eu sunt cel mai mare.

*

Îndată iată vine urgia ce desprinde...

Pe-ntâiul cel născut, blestemul dinainte;

Ce jale, ce durere , cuprinse tot Egiptul

Căci Dumnezeu din ceruri, adus-a jos verdictul.



O vai de tine ţară şi de-al tău domnitor

Lucrat-ai nebuneşte fără de Salvator!

Moartea cuprinde Ţara, poporu-îndoliat

Luaţi voi tot ce-aveţi ieşiţi de pe regat..

*

Vuiete mari de ape se auzea înainte!

Israel `nainta spre ele atunci grăbite.

Iar Faraon strigă cu mintea lui nebună,

Aduceţi-mi armura să-i prindem noi din urmă



Coloane-ntregi porniră în sunet de trompete

Cu caleştile pline de suliţe otrăvite;

În tropote de cai ce spintecau văzduhul

Cu soldaţii înarmaţi care veneau ca vântul.

*

O gloată speriată pe malul unei ape!

Strigau atunci la Moise; Cine o să ne scape?

Se tulbură văzduhul, şi nori se adună,

Un stâlp de foc Stăpânul în faţa lor îndrumă.



Atunci Moise întinde toiagul înspre mare

Stăpânul mână vântul , să-nceapă o lucrare;

Şi doi pereţi de ape din mare se ridică

Un drum uscat apare la a Tatălui poruncă.



Ajuns-a Israel pe malul celălalt

Atunci stâlpul de foc de jos s-a ridicat

Faraon dă poruncă; Intraţi pe urma lor

Dar apa l-a-nghiţit acol’ pe-acel popor



Iar pe Israel Tatăl i-a purtat prin pustie

Căci au cârtit mereu, plini de idolatrie;

S-a dus o generaţie trecută în mormânt

Iar cei ce au cârtit au intrat în pământ.



Dar Tatăl ce promite, duce la împlinire

Iată-l pe Moise acum, putea doar să admire

Pe malul unui râu după o lungă luptă

Tatăl l-a răsplătit şi-a dispărut în umbră.



Mai mare decât Moise şi decât toţi profeţii

Avem cu noi pe Domnul, El înviat-a morţii;

Îl văd eu atârnat pe lemnul de durere

El moare să ne-aducă şi nouă o-nviere.



Decembrie 2002