Poezie SOAPTE (1)

Vine seara, cand lumina zilei se stinge,

Apune soarele, printr-un sangeros apus;

Din ce in ce mai grabnic, intunericul invinge

Si lumina zilei piere, dispare, s-a dus...



Printre licare de stele nou-nascute,

Printre umbrele formate pe pamant,

Peste suflete de oameni doborate,

Cineva sopteste tainic un cuvant...



A soptit din ziua cand era lumina

Si sopteste inca, chiar de-i noapte greu.

Are vocea blanda, are vocea lina,

Caci sopteste insusi bunul Dumnezeu!



Mii de suflete se pierd in amortire,

Alte mii si zeci de mii se duc in moarte,

Caci n-aud aceasta soapta de iubire,

Caci nu vor de viata sa-aibe parte...



El, Stapanul cel Atotputernic vede,

Vede omul, creatura mainii Sale,

Ce nu ia aminte, ce soapta n-o crede

Si-al lor facator e cuprins de jale!



El, in lumea decazuta in pacate,

L-a trimis pe insusi Fiul Sau,

Ca prin El, toti sa invinga-n moarte

Si sa biruiasca tot ce este rau.



A adus cu El lumina si iubirea,

A adus credinta si-adevarul!

Vrea spre Tatal sa-naltam privirea,

Asta vrea, Isus Cristos Pastorul!



Dumnezeu, din ceruri, tot priveste

Sa vada iubirea, de sus coborata;

Si-ntruna sopteste, sopteste, sopteste

Sa-ajute fiinta aceasta cazuta!



Fara oboseala, zi de zi in an,

Soapta Sa se-aude peste vai si munti.

Nu sta suflet surd, ca un bolovan,

Caci pe cel puternic, nu poti sa-l infrunti!



Anii, repezi se grabesc, repede se duc

Si cand viata lumii este coapta

Si cand toti stau singuri cuc,

Multi vor vrea sa-auda-atunci o soapta...