Poezie FOCUL (2)

Era-ntr-o zi de iarnă, când soarele cu dinţi

Îşi arăta caninii printre copaci albiţi.

Zăpada era mare şi gerul te-ngheţa,

Dacă erai afară când vântul greu sufla.



La streşine de case vedeai ades curgând

Câte un strop de apă, pe loc şi îngheţând,

Iar soarele, semeţul, nu mai avea putere

Cu frigul rău să lupte din lumea lui de stele.



Toate-şi au vremea-n lume şi timpu-l prevăzut

De Dumnezeul veşnic care le-a conceput.

Iar fluxul vieţii curge înaintând aşa

Cum Dumnezeu voieşte pentru lucrarea Sa.



În casă, unde am stat, cu cele patru flori,

- Copiii dăruiţi mie de Creator -

Erau doar trei-năuntru, în iarna cea geroasă

Şi s-au gândit s-aprindă o lumânare-n casă.



Dar focul nu întreabă de mic ori mare e

Cel care joc îşi face din flăcări galbene.

El mistuie îndată tot ce-ntâlneşte-n cale

Şi-n urma lui cenuşă rămâne doar, şi jale.



Pe masă, la fereastră, era o lumânare

Ce aştepta să fie ea pusă în lucrare.

Şi-ndată băieţaşul locuitor din casă

Încercă s-aprindă făclia de pe masă.



Pe când mergea copilul cu flacăra în mână

Se arse din greşeală şi rana îl dăr]mă.

Din pricina durerii scăpă focul pe masă

Se-ncinse patu-ndată cât şi întreaga casă.



Se înteţeşte focul precum într-un vulcan,

Iar trosnete răsună cu zvon de uragan,

Ardeau deja şi patul şi uşa-alăturată,

Fotoliul în care cea mică-a fost culcată.



Nimeni n-a fost în stare s-o scoale pe mezina

Căci fumul şi căldura o-nconjurau întruna,

Zadarnic fiul casei, ce-avea numai trei ierni,

Lupta ca să o scoată din aprigul infern.



Focul se-ntinse iute şi casa era-n flăcări,

Iar sticla în ferestre pocnind în mii de ţăndări,

De fumul gros aproape nu mai vedeai nimic.

Atunci băiatul, care aprinse focul mic



A tras-o pe mezina care dormea ca moartă

A scos-o, reuşind prin foc să-şi facă poartă.

Dar altceva-i aici mai important de spus,

E vorba de minunea ce a venit de sus.



Precum acei trei tineri din cuptorul de foc

Au fost salvaţi şi-aceştia acum, în acest loc.

Căci Dumnezeu din ceruri un înger a trimis

Şi el i-a scos afară din focul cel încins.



Domnul e pretutindeni când slobozim oftat,

Chiar dacă câteodată se pare c-a uitat,

El ştie tot ce face şi când te lasă jos

Acolo-n deznădejde, bătut, zdrobit, ghebos.



El are-un plan aparte; aici jos pe pământ

Domnul ne cur[ăţeşte de tot ce nu e sfânt

Ne arde în cuptoare, ne spală-n a Lui sânge

Şi în curând de-aicea,Stăpânul ne va strânge.



O, Doamne, ce e omul, ca praful de pe drum

Ce fost-a ridicat de Tine, Tată bun,

Iar când ajunge focul de el a se atinge

Din nou în praf se-ntoarce, când viaţa i se stinge.



Acesta este omul creat; jos pe pământ

Iar noi avem viaţă prin mila Celui Sfânt.

Căci dacă n-ai fi Tu cu braţul Tău puternic

Întreaga Lume Doamne, ar fi în întuneric.



Îţi mulţumesc, Stăpâne, de Fiul Tău iubit

Căci pentru mine, Tată, pe cruce a murit,

Cât despre Doamne, eu şi cu casa mea

Doresc să Te urmez până e vom vedea.