Poezie Iarna

Copaci-şi lasă frunza-n gălbenită,

Arunc-a lor veşmânt de pân-acum!

Intrând din nou în lumea adormită

Până când iarăşi vor porni la drum.



Golaşi şi pustiiţi de-a lor putere;

Parcă-s statui, ce greu îi bate vântul!

Şi stau de strajă-n tainica veghere

Până covorul alb le dă veşmântul..



Şi neclintiţi trecând ei peste iarnă.

La postul lor de veghe aşteptând!

Să vină ziua când primi-vor hrană,

Şi apă prin al Cerului cuvânt.



Se duce apoi covorul alb de nea

Şi iarăşi vine-o zi a primăveri!

Porneşte viaţa aducând cu ea

O mare bucurie-a revederi.



Aşa cum pomi-aşteaptă primăvara

Să simntă viaţă iar în trupul lor!

Mantaua ce le-acoperă făptura

Cu frunzele ce-apar din nou uşor.



Aşa şi noi ai tăi, de pe pământ,

Acei spălaţi prin sângele-ţi divin;

Noi aşteptăm să Te vedem venind!...

Şi să ne duci în locul Tău sublim



Chiar de vom trece-n lumea adormită

Şi vom lăsa noi trupul omenesc!

Noi ştim că-n ceruri, Domnul ne-aşteaptă.

Şi El ne va-mbrăca în trup ceresc.















Căci tot ce este-n lumea muritoare!

Ne spune că există o veşnicie.

Va fi doar un proces de transformare

Din lumea aceasta-n care o să vie.



Toate ne spun aici, că este-o viaţă

Ce-i dincolo de lumea muritoare

Şi ne vorbesc de marea dimineaţă!

Când vom intra pe-al cerului hotare!



Ce minunat va fi atunci în ceruri!...

Şi niciodată nu vom mai pleca!

În viaţa veşnică vom fi de-apururi

Acol cu Domnul ne vom bucura.



6/21/2005GL