Poezie Ca un hulub

Ce aş putea să iau din tine

lume

atunci când mă voi duce din noroi

în colţul veşniciei şi,

cu nume,

voi încropi mereu edenuri noi?



Voi regreta că nu te

cultivasem

în pieptul meu cu aripi de nesaţ,

deşi la sânul tău de praf

crescusem,

alintul tău fardat

fiindu-mi laţ?



Şi mă întreb

cu sufletul la gură:

când frânghia care mă ţine rob

s-o rupe

şi oceanul de căldură

va-nsidefa acest gângavic ciob



Ce inimă ar fi de-ajuns

să creadă

nemaivăzutele

de cer

giuvaierii,

lumina Lui cu scânteieri de zadă

învăluind suav ai Săi copii?



Voi sta în mută,

pură adorare

pe-acel inponderabil infinit

ca un hulub

în veşnică mirare

doar pentru simplul fapt

că L-am iubit.





23 ianuarie 2008