Poezie Chemarea (4)

Se zidesc clădiri înalte cu simbol în vârf de turlă,

Unii intră şi se-nchină, alţii-s huligani şi urlă.

Pe pereţi stau sfinţi cu cercuri

Ce-au murit veacuri în urmă,

Pildă-n viaţa le-au fost mieii,

Au ştiut cine-i Păstorul, parte-au fost în a Lui turmă.

‚De eşti lup’ strigă o voce dup’ un spate de altar,

Şi fiorii reci în tine unul după alt’ tresar.

‚Sau o vulpe, care-n vie stricăciune-aduce doar.

Viţă de măslin sălbatec, care tot ce dă e umbră,

Sau o muscă, ce-n borcanul cu unsoare a murit,

Şi încet tot undelemnul l-a stricat şi l-a acrit.

De eşti umbră ce cu tine porţi adâncul miez de noapte,

Şi-ntunericul din tine, naşte fapte după fapte...’

Ochii-ţi mici privesc cu teamă,

Nu pot suporta lumina:

Căci îţi dă pe faţă golul şi te face să-ţi vezi vina...

‚Vino!’ îţi răsună-n minte

glasul plâns care te cheamă.

Pentru prima dată-n viaţă parcă simţi că-ţi este teamă.

Calci sfios pe piatra udă, cu biserica în spate

Şi mergând fără direcţie îţi croieşti un drum din coate.

O driblezi printre străduţe şi uitându-te în urmă,

Nu-i mai vezi al ei trunchi mare, dar te vede-un ochi din turlă.

Şi deacolo iar te cheamă într-o neştiută limbă,

Lungul dăngănit de clopot,

Ce trezeşte din visare, conştiiţa-ţi adormită, liniştită ca o mare.

Şi deodată, mână-n mână,

Valuri multe te-mpresoară,

Ţipă care mai de care, te împing şi te doboară.

În-lăuntru’ fiinţei tale, îngenunche al tău suflet,

Tot cei mic iţi pare mare, şi valoarea rostu-şi schimbă

Un război se naşte-n tine

Conştiinţă şi gândire

Se trântesc şi se condamnă

Făr’ măcar a-ţi da de ştire...

Prins în iureşul disputei

Glasul tace, pleopa cade

Paşi mărunţi în zări te poartă

Şi de toţi pereţii minţii

Doar un gând se dă cu capul

„Tată iartă, da, mă iartă!"

Doar un drum e bun pe hartă