Poezie nu dispera in noapte

Nu ştiu tu cum gândeşti şi cum priveşti în lume,

De rost sau ţel în viaţa tu ţi-ai descoperit.

De dulcea fericire ce-n vis o vrea oricine,

Ca neaua ghiocelul, uşor te-acoperit.



Şi nu ştiu de cânţi viaţa, sau o blestemi întruna

Şi nu doar viaţa-n sine, pe Cel de-unde-a venit.

Şi nu ştiu de-n mulţime te recunoşti pe tine

Ca pe-o verigă lipsă cu-n scop bin` definit.



De tine nu ştiu multe, că de aş ştii ţi-aş spune,

Dar ştiu că-n multe sfere în care tu exişti

Mă regăsesc pe mine

Iar versul de-mi apune, odată cu apusu-i

Eu nu mai văd nimic.



...Şi totuşi, când în noapte apare o lumină

Miraculos şi tandru, ea poate biruii

Oceane de-ntuneric ce se-amăgesc pe sine,

Că ele sunt stăpâne, că nu au inamic.



O singură lumină cu-a ei prezenţă sfântă,

Impune o tăcere în glas de inamic.

Şi neavând ce face, încet şi ferm, doar piere.

Ea, fioroasa beznă, se schimbă în nimic.



Aşa e viaţa noastră: Lumină şi-Ntuneric!

O luptă a valorii într-un imens război.

Dar partea cea frumoasă e că odat` cu zorii,

Nebunul întuneric se trage inapoi.



Să nu disper în noapte, sfat am primit adesea!

Şi-acelaşi sfat acuma eu ţie-ţi dăruiesc.

De eşti în întuneric zâmbind îmi vei răspunde:

Să nu mă joc cu vorba, să nu te amăgesc!



Tu nu ştii despre mine şi despre tine nu ştiu.

Dar ştiu că-n drumul vieţii pe care noi umblăm,

Întâmpinăm durere şi boală, şi suspine,

Purtăm povara nopţii, si-n zori ne bucurăm.



O singură dorinţă, ca pe-un dar de la mine

Aş vrea ca-n versu’acesta ţie să-ţi înmânez.

Doresc ca-n drumul vieţii urcând pe serpentine

Să simţi mereu căldura eternei dimineţi!