Poezie DUPA CRACIUN...

DUPĂ CRĂCIUN...



După Crăciun totul e rutină

Ba uneori e chiar plictisitor

Parcă nu e-n noi acea Lumină

Ce vine din sublimul Creator.



Ce s-a-ntȃmplat cu-acel avȃnt

Care năștea ȋnsufleţire?

Ne-nduioșa cerescul cȃnt

Și dorul după nemurire...



Cȃntam colinzi, spuneam poeme

Cu-așa aprins aplomb ȋn glas

Căci ne gȃndeam la diademe

Păstrate ȋn cerescul Vas...



Ce radieri aveam pe faţă!

Era normal, era NOEL

Se-nviora și inima de gheaţă

Ce n-a fost nicidată la Betel.



Acuma-i multă lȃncezeală

De ce-i așa? – ne ȋntrebăm

Poate-a pătruns ȋn noi o boală,

Poate cu dubiu ne rugăm...



Uităm să-mbărbătăm persoana

Ce-a fost lovită de necaz

Nu stăm ȋn rugă precum Ana,

Nu ștergem lacrimi din obraz.



După Crăciun, credinţa, parcă

A mai slăbit, e mai subţire

Atunci cȃnd valul ne ȋncearcă

Avem ȋn noi nemulţumire.



Acum e-obișnuinţa-n floare

Ardoarea slujbei s-a cam stins

E totul șters, fără vigoare

Comori ȋn inimi nu am strȃns.



O, de-am avea Crăciun mereu,

Daruri, lumini și ornamente

L-am proslăvi pe Dumnezeu,

Din inimi calde și atente!



Așa gȃndim; dar ne-nșelăm

Hristos ȋn noi e sărbătoarea

Fără de El ne ȋncurcăm,

Ne cucerește nepăsarea,



El zilnic vrea să ne imprime

Ȋn gȃnd poveţele-I curate

Să fim, mereu, la ȋnălţime,

Să dăm trăiri ȋnmiresmate...



Veniţi să ne lăsăm străpunși

De-acei fiori ai vieţii sfinte

Vom fi atunci de Duhul unși

Și-L vom sluji cu-n zel fierbinte.



8 Ianuarie, 2008