Poezie Floarea vietii

Sus răsare soarele dreptății,

Cerul e albastru, fără ceață

În răcoarea vie a dimineții,

Își desface lin petala,

Cea mai scumpă floarea, ce-i numită viață.



Dorul meu este un strop de rouă

Care udă-al inimii pămînt,

Inima cea plină de visare

Își ridică fruntea mai senină,

Își ridică mîinile-amîndouă, spre al fericirii tainic cînt.



„Viața” iată ce frumoasă este,

Cînd lumina vie o cuprinde,

Cînd pe-a vîntului cărare,

Zarea păcii iar apare

Și pe tot pămîntul se întinde.



O voi lanțuri ale urii,

Mai uitați acuma rău-n lume,

Mai urcați pe-a dragostei aripă,

Mai aprinde-ți lacrima căldurii

Și a duioșiei dulce clipă.



Visul ca și pasărea ce zboară,

Mă înalță mai spre Dumnezeu.

Poate încă nu știu ce înseamnă o comoar,

Însă știu că pe a „vieții floare”

Am și eu în lume, ce-i numai al meu!



Și mai presus de orice lucru-n lume,

Sînt fricită-n gîndul meu umil,

Că Dumnezeu mi-a dat aici un nume,

De-a fi prin tot ce sînt a Lui copil.



Chiar mai presus de tot ce se întîmplă

De tot ce eu nu pot să înțeleg,

Am fost aleasă, să-L slujesc în lume,

Și eu, să fiu cu El, mereu aleg!