Poezie Mama, singura ai ramas

De-atîția ani, nestins ți-e dorul,

Și tot te uiți pe la ferești.

Nu-i nimenea, e gol pridvorul,

Și tu nimica nu zărești.



Dar ochii tăi străbat în taină,

Întinsă lunci și largi poteci.

Și-acolo unde plîng chiar zorii,

Și tu în lacrimi te îneci.



Stai nopți în șir de veghe-ntruna,

Veghind stritețea ca o stea,

Se scurge ca o apă timpul

Și-n păr și-a nins cu fulgi de nea.



Privirea ta, cîndva duioasă

Sa stins acum ca pentru veci

Și mîna nu te mai ascultă,

Iar pasul nu mai vrea să pleci.



Singurătatea te-nconjoară,

Și doar din amintiri trăiești

Doar focul vesel arde-n vatră,

Spunînd parcă cuiva povești.



Dar nu mai are cine să le-asculte

Și-o lacrimă în ochi ți s-a ivit,

E poate ultima ta clipă mamă

Și poate-un ultim răsărit.



Dar dacă nemurirea toată,

Va coborî ca să te ia

Nici chiar pe cer nu sunt atîtea stele,

Cîte vor străluci-n cununa ta.