Poezie ...adăpostul divin!

...adăpostul divin



Faur octombrie în liniştea toamnei,

Amprenta ruginei în galben împlântă,

Şi-un sâmbur de jale-n ecoul poemei,

Suspină atins de o frunza uscată...



În liniştea toamnei triumfă mişcarea,

Cu cerul se leagă în tainice puncte,

Natura smerită îşi schimbă culoarea,

Din galben de miere în rani ruginite,



Cu frunza mai rară ce vântul o bate,

Din visul de-o vară, pădurea trezită,

Dezbracă veşmântul din ramuri boltite

Şi-aşteaptă să poarte cununa albită...



E lecţia vieţii de ceruri trimisă,

Parfum de sfârşit cu ultimă boare,

Căderea mai lină e parcă surprinsă

De somnul cel dulce numit resemnare.



Mi-e dragă şi iarna şi vara şi toamna,

Mi-au fost deseori adăpostul de dor,

În ele mi-e caldul şi dulcea fântână,

Ce apa tot vie o ţine în tainic izvor!



Din toate mi-adun bucuria-n secunde,

În sufletul plin condeiul iubirii alege,

Mă-nvaţă şi-n tabla scăderii a crede,

O pagina scrie când alta-i premerge.



Prin toamne şi ierni, în vară trecând,

De când am păşit pe pământ umil peregrin,

În toate cuvânt ziditor m-am găsit căutând

Şi-aşa am aflat la Acel ce întâi m-a iubit,

...adăpostul divin!







20.10.2009