Poezie Braţe întinse

Mă-nvârt cu braţele-ntinse

precum o elice cu două palete,

ameţit mă ridic,

pământul nebun se ridică şi el,

se-nvârte deodată cu mine.



Ce plăcut e să zbori spre-nălţimi

desprins întru totul de glie,

parcă-n zbor braţele nu mai sunt

ale mele. Aş vrea să mă prind

de ceva, cineva; caut un punct de

sprijin în tot universul...



Revin în cădere, zdrobire,

oasele, muşchii, de colţii de stâncă loviţi;

Rănit îmi e trupul, sufletul, duhul,

din nou simt pământul, mă doare...

Precum două aripi rănite de zbor,

cremenea aspră mă zgârie până la os,

braţele-ntinse cad la pământ.



De ce am zburat, dacă mereu şi mereu

cad în neant, în hăul din sufletul meu...

Unde e forţa care să mă ţină sus?

Unde eşti Doamne Isus? Te caut

cu trup numai rană, n-auzi

cum sufletul meu zdrobit şi rănit

Te cheamă? Nu auzi, nu vii, măcar o clipă,

să vezi cum stânca şi cremenea dură,

zdrobi o aripă...



Unde eşti Doamne? Plecat-ai departe,

ai lăsat să pătrundă în mine rana de moarte...

De ce n-ai întins o mână în clipa de zbor,

să nu cad mereu şi mereu...



Port rana căderii în trup vinovat. Sufletul,

ca o haină mânjită, ar vrea ceva bun. De atâta

strigare vocea mi-e frântă şi sufletul gol.

Privesc crucea şi crucea-i pustie.

Deasupra-mi cerul precum e fierul, stele

se sting, se topesc. Nu văd nimic, ochii-mi

sunt goi.



Unde eşti Doamne Isuse? Ridică-mă...

moartea e-n mine,-n durere mă sting.

Vino Isuse...Nu mai ştiu ce sunt:

pământ, glie, lut...



Stau plecat, cu braţele-ntinse, precum ai stat

şi Tu pe cruce, singur de tot.

Nu mă lăsa să pier în păcate..

Vino, Te rog.