Poezie După psalmul 44

Am prins trecutul nostru povestit

Cu prăbușiri și înălțări de glorii

Pe când părinții l-au istorisit,

Prin file răsfoite din istorii.



Și-am înțeles – milenii că aici

A stat poporul nostru-n neclintire

Măcar că-l potopiră venetici

Cu care și mai care a lor oștire.



Și dacă doar cu sabia-ar fi stat,

De nu ar fi avut deloc Credință

Nimic din noi nu s-ar mai fi aflat,

Pierduți fără de umbră din sămânță.



Dar, Doamne, Tu ai stat cu brațul Tău

Și ne-ai ferit străbunii de la moarte,

Ca astăzi fericit să am și eu

Din bogăția Țării mele parte.



Să mai vorbesc și-acum în limba mea,

Cântul să-l văd în mine cum doinește

Și, Doamne, ca să plâng în fața Ta

Să pot și astăzi eu în românește.



Acele vremuri, însă, au trecut

Și-n amintiri ecouri doar răsună

Că azi românii noștri-au priceput

În vrajbă să se fiarbă împreună.



Oricine pizmuiește prin vecini

Și, bestial disprețuindu-și ramul,

Unul în altul asmuțesc străini

Ca ei, râzând, să căsăpească neamul.



Gunoaie venetice huzuresc,

Iar noi ne lingușim pe lângă dânșii!

Nesocotind tot ce e românesc

Ne mai dorim să fim tot noi deplânșii.



Ne-ncalecă necaz după necaz,

Iar macra noastră tremură de ură...

Tu, Doamne, tot același ai rămas,

În cine oare noi ne prefăcurăm?



Bineînțeles strămoșii nu aveau

Case de rugăciuni - care pe care,

Cu arcul și cu plugul se rugau

Și inimi le erau ca și altare.



Nu-și arătau Credința cu Scripturi

(De fapt, ei nu știau nici să citească),

Dar, uite, că minciuni n-aveau în guri

Și în purtarea-așa de omenească.



Furnicărește astăzi un popor

Spumos zicând că el e în Lumină,

Că România nu e țara lor,

Că țara lor prin nouri îi suspină.



Dar asta nu-i încurcă, pe români

Să-i mâne ca pe oi la abatoare,

Smulgându-le din suflete haini

Toată-omenia ce le-a fost în stare.



Le seacă chiar și urmele de voci

Prinzându-i și mulgându-i ca la strungă...

De fapt, i-au prefăcut în mormoloci,

Dar i-amăgesc că prinți or să ajungă.



Când ei, sărmanii, nici nu pot a fi

Cu Dumnezeu măcar și pe o clipă,

Iar mincinoșii cu oricare zi

Averile mai mult și le-nfiripă.



Ușor e să-L iubești pe Dumnezeu

Când El îți dă profit și bogăție,

Dar, iată, să-ți stimezi vecinul tău

Cam nu te răspândește-n gămălie.



„Noi frații ni-i iubim!..” – strigă făloși

Neascunzând în port fățărnicia...

De-s ticăloșii-aceștea curajoși,

Ce poate să aștepte România?



Când domnii care spun că-s cu Isus

Sunt mai scârboși ca furii din temniță,

Cum să-mi ridic privirile în sus

Și să mă rog de neam cu stăruință.



Dar, Doamne, Tu mă știi așa cum sânt

Și vezi că n-am cuvinte mincinoase,

Te rog, Isuse, pentru-al meu pământ

Să fie tot în inimi luminoase.



Ce-și pierd din minți și pizme și hâtrii,

Vrând să se depărteze de rușine...

Dacă și Tu, Isuse, nu ne știi

Cine să ne ajute nouă, cine?!!