Poezie Odiseea Mesianică 3

Odiseea Mesianică



Evocare Biblică, în şapte episoade



         Episodul 3



        Betleem



                     

,,Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că nu eşti prea mic

între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din

tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a

cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până

în zilele veşniciei”. Mica 5, 2. ,,Căci un Copil ni s-a

născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui;

Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Domn

al pacii”. ,,El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace

fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi

împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi

neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face

râvna Domnului oştirilor”. Is. 9, 6-7.   



Trezindu-se din cugetare     

Iată, Maria avu o tresărire!

Privind atentă-n depărtare     

Soarele sta, spre asfinţire. 



Un soare de-aur şi frumos     

Îşi răspândea razele sale,

Peste colinele ce maiestos     

Îşi impuneau tablou-n vale.



Era prea dulce, minunată,     

Priveliştea, prinsă-n ront,

Care-ncânta, ornamentată,                 

Cu roşu aprins la orizont. 



Voia mai repede s-ajungă     

Cât ziua-încă mai stăruiea,

Căci îi păruse calea lungă     

Pe drumul, pe care venea. 



La Betleem, ea se-aştepta     

Naşterea, să se petreacă,

Atunci când ziua s-o-nopta     

Şi la odihnă, au să treacă. 



Se tot gândea de pe acum     

Călătoria, să sfârşească,

Căci obosită de lung drum     

Năzuia să se-odihnească. 



Lui Iosif, îi spuse-n şoapte     

Despre semnul presimţirii,

Poate că, în acea noapte     

El va vesti ceasu-mplinirii: 



,, Iată, sceptrul de domnire     

Din Iuda, nu s-o îndepărta,

Căci un toiag de cârmuire     

Prin Şilo (El) îl va cerceta!” 



,, De El vor asculta popoare     

Cum de-alfel zice profeţia,

Şi dela mare, pân-la mare     

Va domni, Împărat Mesia.” 



,, Pân’la margini de pământ     

Va vesti pacea la neamuri;

Va birui, cu-al Său Cuvant,     

Fără armuri, şi fără arcuri.” 



Trudiţi, călătoreau pe cale     

Spre Betleemul mult dorit,

Şi gândind mergeau agale     

Sperând un loc de odihnit. 



Şi însfârşit, când au ajuns     

Din inimi ei s-au bucurat,

Văzând cetatea celui uns     

De Samuel, ca şi Împărat. 



Aici, la Betleem, el a venit     

Să vadă ce Împărat a ales,

Domnul Sfânt, Nemărginit     

Şi-n plănuiri, de neînţeles. 



Mare i-a mai fost mirarea     

Când, din toţi copiii lui Isai,

Domnul făcuse... alegerea     

Întru cel mic, cu păr bălai. 



Şi David a fost uns ca Rege      

Peste poporul sfânt, Israel,

Semnul Său, de-a înţelege     

Că-n planuri, hotărăşte El. 



Astfel, mica cetate Betleem,     

A devenit un loc de seamă,

Ce inspira un gând suprem     

De-nţelepciune şi de teamă. 



Fiori de prevestire sfântă     

Pe amândoi îi cuprindeau,

Căci în dorinţa neînfrântă     

Iat’ că-mplinirea, aşteptau. 



Şi vremea fiind pe înserate     

Multe griji aveau în minte,

Străini în locuri neumblate     

Ce au să facă mai-nainte? 



Trudiţi fiind, ei mult doreau     

O găzduire pentru noapte,

Şi toţi cei întrebaţi spuneau:     

,,Nu e loc!” abia în şoapte. 



Cetatea toată-au străbatut     

Dela un capăt, l-altul, iară,

Şi loc de-odihnă n-au putut     

Să afle pentru acea seară. 



Nici hanul cel de poposire     

Nu a avut loc şi pentru ei,

De a-i primi spre odihnire     

Pe-aceşti musafiri Galilei! 



Într-un târziu, către ieşire     

Tot întrebând, pe şoptite,

S-au pomenit la o clădire,     

Un staul sărac pentru vite. 



Era dar poate, singurul loc     

După prea multa căutare,

Ce s-a găsit, ca un mijloc    

De găzduire în criza mare. 



Când porţile şi le-a deschis     

Pentru-ai primi pe călători,

Credeau că e un dulce vis,     

Când se-mplineşte uneori.



În staul, era linişte, şi bine,     

Pe jos, un aşternut de paie,

Şi-o luminiţă, în raze line     

Îl transforma într-o odaie. 



Târziu au poposit drumeţii     

Şi-acolo-n staul S-a născut,

Domnul Isus, Prinţul Vieţii     

Prin care toate, s-au făcut. 



Acel, care din ceruri-nalte     

S-a pogorât şi S-a-ntrupat,

Ca omul prin har să-l salte     

Spre Universul cel curat. 



Astfel prin planul mântuirii     

Dragostea Sfântă, a decis,

Să îmbrace haina umilirii     

În profeţii cum a fost scris. 



Să lase slava Lui cerească     

Şi scaunul Său de domnie,

Pentru-o fiinţă omenească,     

El să se-accepte în sărăcie. 



Să pătimească, în umilire     

Pentru imensul greu păcat,

Cel ce-a adus o despărţire     

În Univers, când l-a creat.  



În rostul marii Înţelepciuni     

S-aducă astfel la împlinire,

Marea minune, din minuni,     

În planul sfânt de mântuire. 



Şi-astfel taina cea ascunsă     

Din veacuri veşnice ţinută,

Când ziua ei a fost ajunsă,     

La Betleem, fu cunoscută! 



Pruncul în iesle L-a culcat,     

Maria, ca o mama grijulie,

După ce-n scutece-nfăşat     

L-a protejat frig să nu-i fie. 



Dar vitele, cu-a lor suflare     

Staulu-întreg, l-au încălzit,

Şi sub privirea veghetoare     

Căldură noaptea au dăruit.   

   

Flavius Laurian Duverna



Va urma,