Poezie SĂ ÎNVĂŢ DESPRE MINE

Să-nvăţ uitând să număr zilele ce trec,

Inima s-opresc din ploi, atunci când sec

Lângă o fiinţă la care-aş vrea să stau

În inimă şi suflet, să dau şi nu să iau!



Să-nvăţ să uit să scriu ce aş citi mereu

Să scriu ce aş vorbi despre Dumnezeu,

O piatră de suflare mi-ar fi un vânt nebun

Pe care l-aş închide într-un vechi album.



Să-nvăţ să nu mai lupt atunci când nu-i uşor

Să mă eliberez prin boală şi să zbor,

Unde o ploaie rece m-aşteaptă trâmbiţat

Să mă trezească sumbru din visul de păcat.



Să-nvăţ să simt când doare o faptă virtuoasă

O Dunăre sărată, răsplată tenebroasă,

Pe lacrima ce curge din trup neîmpăcat...

Eu nu pot să mă iert, mai mult de am iertat.



Să-nvăţ să văd o lume care nu mă vede

Şi să percep un lanţ în câmpul cel mai verde,

O piedică de viaţă oprindu-mă din mers

Răpeşte tinereţea, dar străluceşte-n vers...



Să-nvăţ să mă ascult când alţii îmi vorbesc

S-aud ce îmi ascund atunci când îmi şoptesc

Lângă un pian şi-o lumânare aprinsă

Îmi cânt durerea arsă şi nicicând nestinsă.



Să-nvăţ să te ascult, când taci tot mai mereu

Ar fi dorinţa ta, dar n-ar fi felul meu,

Cum soarele străbate pe faţa ta zâmbind

Aşa aş vrea să-ţi fiu, tăcerea risipind.



Să-nvăţ să te iubesc când te retragi sfios

Să-nvăţ să nu se nască orgoliul păcătos,

Însă iubirea-ţi curge prin trupul adormit...

De ce noi am opri-o dintr-un bun sfârşit?...