Poezie Pe marea vieții (4)

E înspumată marea veţii mele

Şi ceru-n zări îl văd tot înnorat

Şi mi-e atît de dor dea Tale stele

Pe care negura le-a îngropat.



Trăisem clipele de cer cu Tine

Şi-n viaţă aveam un scop şi-un ţel

Tu ai lăsat cerul, m-ai ales pe mine

O cît mi-e dor de timpul acel!



Ce s-a întâmplat cu viaţa mea de rugaciune?

Când am căzut? Unde te-am părăsit?

Azi lipsa-ţi simt, izvor de-nţelepciune,

Eu sunt cel părăsit, nefericit...



Barca vieţii mele încet se afundă

Şi negrii nori către mine se apleacă

Ridică-mă Părinte! Speranţa-mi se cufundă,

Rosteşte un cuvînt şi marea o să tacă.



Speranţă am, din ce în ce, tot mai puţină,

Trăiesc doar c-o nădejde ce-i plăpândă,

Că dintre tot ce sunt mâna Ta fină

Trestia tremurândă n-o s-o frângă.



Ridică-mă pe culmile de altădată

Revin-o iar la timpul de-ntâlnire

O Dumnezeule, rămâi Tu al meu Tată

Să simt din nou ce-nseamnă fericire.



Şi valuri noi în barca mea lovesc

Şi ceru-i mult mai înorat acum,

Dar dintre nori steluţe se ivesc

Să-mi amintească că-mi croieşti un drum.



Ma-ai ajutat şi astă dată Doamne Sfinte,

Mi-ai dat speranţă încă-odata pe pământ,

Mă-ncredinţez deacum în braţul tău Părinte,

Din ziua asta până la mormânt!