Poezie Picioarele

PICIOARELE



Dionisie Giuchici

vol. 1 - "Domnul, nu eu!"



Picioarele nu prea au importanţă

Le zicem noi, în corpul omenesc.

Căci de la cap la glezne e distanţă

Şi prea de tot ele ne obosesc.



Fără picioare omu-i jumătate

Oricât i-ar fi de abilă privirea,

Fără picioare-n lume nu se poate

Iar de-ţi lipsesc, te-apasă chinuirea.



Cu ele-aleargă omul după pâine

Şi tot cu ele merge la plimbare.

Ce minunat, şi ieri, şi azi, şi mâine,

Suntem mereu, continuu în mişcare.



Distanţe lungi piciorul tău străbate

Chiar mii de kilometri, uimitor!

Aceste două prelungiri din spate

Îi duc pe oameni până când ei mor.



Pe trotuare bine aranjate

Dar şi pe dealuri, şi pe văi cu tină,

Însă piciorul sănătos străbate

Şi la-ntuneric, şi când e lumină.



Şi pe zăpadă se cunoaşte urma,

Dar şi prin pietre toate-nsângerate,

Când cel sărac desculţ conduce turma

Cu-a lui picioare toate zgâriate.



Picioarele să ştii, ţi-s dăruite

Să mergi cu ele unde tu doreşti,

Dar nu uita, sunt şi cărări oprite

Pe care-i scris nicicând să nu păşeşti.



Căci Solomon alesul, înţeleptul,

Ne-arată clar cărarea desfrânării

Pe care-au mers cu stângul şi cu dreptul

Cei neîncercaţi, în beznele pierzării.



Că-i blestemat piciorul ce aleargă

Să verse sânge săvârşind omoruri,

Şi cel ascuns ce gata stă să spargă

Şi prin hoţii s-ajungă la favoruri.



Nu pentru goana spasmică, deşartă,

Ne-au fost plantaţi aceştia doi piloni,

Noi alergăm, iar ceilaţi se ceartă,

Că n-am ajuns noi primii campioni.



Nu dragul meu, să ştii, nu pentru asta

Piciorul tău genunchiul ţi-l îndoaie,

Nu să-ţi loveşti copiii şi nevasta

Ci să te rogi mânia să se-nmoaie.



Căci Dumnezeu putea să te smerească

De-ar fi voit, să te târăşti ca râma.

Dar El a vrut să te împodobească

Cu mers regesc, frumos, de toată stima.



Căci stabilit pe-aceste tari suporturi

Te urci cu sacul până sus la moară,

C-au fost create şi pentru eforturi

Şi să reziste şi la frig afară.



Pe care drumuri pasul tău coboară?

Ştii, cineva spre Ierihon s-a dus,

Iar cei răzleţi veniră să-l omoare

Şi-aceasta fiindcă nu mergea în sus.



Însă profetul frumos le priveşte

Picioarele ce-aduc mesaje sfinte.

Sus, peste munţi şi dealuri le zăreşte

Mergând spre ţintă, numai înainte.



E şi frumos să calci ofiţereşte

Cu capul sus şi pasul încordat,

Când ştii că Duhul Sfânt te însoţeşte

Şi de ruşine-n luptă nu eşti dat.



Căci credinciosul care-naintează,

Întotdeauna-n luptă biruieşte.

Dar stând pe loc piciorul şchiopătează

Şi niciodată nu mai propăşeşte.



Să te întorci 'napoi din bătălie

Nu e frumos, să fii descurajat.

Căci Dumnezeu îl strigă pe Ilie

Din peşteră afară l-a chemat.



"Păzeşte-mi pasul pe a Ta cărare,

Piciorul meu nicicând să nu se-abată!"

Se roagă David cu înflăcărare

Văzând 'nainte calea luminată.



Această cale este ca o punte

Şi lunecoasă, şi îngustă tare.

De-aici de jos şi până sus pe munte,

Dar cel viteaz o trece în picioare.



Căci dacă Petru a păşit pe ape,

De ce ţi-e frică să mergi pe uscat?

Nu poate oare Domnul să te scape

Când nu mai poţi şi eşti descurajat?



Când Moise prin adâncurile mării

A mers pe valuri ca pe calea dreaptă,

Încrede-te în braţul îndurării

Căci răsplătirea veşnică te-aşteaptă.



De eşti olog, nu sta pe pat acasă,

Că vindecare-acolo nu primeşti.

Vino şi stai la Poarta cea Frumoasă

Căci cu ISUS aici te întâlneşti.



Nu sta pe mal, pe ţărmul mântuirii.

Ca Ezechiel pătrunde pân'la brâu.

Căci de sub tronul sfânt al nemuririi

Se varsă harul veşnic ca un râu.



Până la glezne ai numai credinţă,

Pân'la genunchi, nădejdea învierii,

Dar dragostea cuprinde toată fiinţa

În râul sfânt al binecuvântării.



ISUS te-ntreabă: "Vrei să te faci bine?"

El nu îţi cere nici o doctorie.

Un singur "DA!" aşteaptă de la tine

Şi vei simţi puterea Lui cea vie.



Mergi deci 'nainte, tare prin credinţă:

Să nu te temi de Goliat cel mare,

Căci Dumnezeu îţi toarnă biruinţă

Şi-atunci în luptă tu vei fi mai tare.



Chiar de-au avut picioarele rănite

Şi-n grei butuci în temniţă legate,

Dar Dumnezeu lumina le trimite

Şi pe ai Lui din temniţă îi scoate.



Ei au strigat în mâini şi în picioare

Să-i bată cuie Domnului Isus.

Durerea Lui era nespus de mare,

Când pe o cruce răstignit L-au pus.



Atuncea cerul a depus valoarea

Să-ţi dăruiască nevinovăţia.

La a Lui picioare poţi primi iertarea

Şi dreptul sfânt de-a moşteni vecia.



De nu era străpuns El pentru tine,

Piciorul tău în rai n-ar fi păşit.

Dar uită-te, iubirea Lui creştine

Prin stropi de sânge El ţi-a dăruit.



El a răbdat batjocura, durerea,

Ca eu şi tu de gheenă să scăpăm,

În ziua ceea când va fi tăcerea

Iar dup-aceea veşnic să cântăm.



Că şi ISUS în urma suferinţei

A fost de Tatăl binecuvântat,

Primind un Nume mai presus ca sfinţii

Căci El durerea morţii a răbdat.



Şi-a biruit năpârca cea grozavă

Şi ne-a dat dreptul să păşim şi noi,

Peste năpârci şi scorpii cu otravă

Dar niciodată să nu dăm 'napoi.



Şi vreau să spun, nu-i vorba de balauri

Pe care noi cu pasul îi strivim,

E-adevărat, şi David vede tauri

Dar ce-i aceasta trebuie să ştim.



De după noi e-o lume uriaşă

Cu-nfăţişări de tigri şi pantere.

Acestea-s duhuri ce-au căzut vrăjmaşe

În contra lor ISUS ne dă putere.



Aici e luptă, nu e jucărie

Căci uriaşii poartă şi săgeţi,

Şi omul şchiop adesea nici nu ştie

Dar nu-n piciorul care îl vedeţi.



Scriptura spune: Râvna vestitoare

E-ncălţămintea pasului subtil.

Poţi sta pe loc, şi eşti în alergare

Fiind plin de râvnă, sincer şi umil.



Dar dacă vai, te-a prins închilozarea

Când ştii să cânţi şi să reciţi, să spui,

Pe undeva pătrunse tulburarea,

E o săgeată de-a vrăjmaşului.



Câţi nu şi-au prins picioarele-n capcană,

Căci păsăraru-i foarte iscusit.

El se preface că-ţi aduce hrană

Dar şi paharul şi l-a pregătit.



Iar păsărica picioruşu-şi frânge

Şi vrea să zboare, însă nu mai poate.

Aşa Satana duhul lor îl stinge

Cu băuturi alese, aromate.



Câţi n-au rămas să meargă pe proteză

Că şi-au pierdut picioarele curate,

Că n-au ferit a patimii viteză

Şi s-au trezit cu ele fracturate.



Câţi n-ar dori să urce înălţimea

Pe crestele pe care-odată au stat,

Ca să-i audă predicând mulţimea

Dar necredinţa-n vale i-a-ngropat.



De ce să-şi plece ei genunchiu-n rugă?

Când în picioare pare mai domneşte.

Să fii umil pe vatră ca o slugă

Doar ai costum şi ţi se murdăreşte.



De ce să plângi, să te numeşti Marie?

Nu-i mai nevoie astăzi de spălat.

Doar Simon, neprihănitul ştie

Că nu eşti tu aşa de vinovat.



Tu vii la templu, dai şi zeciuială,

Şi mai posteşti, mă rog, eşti ordonat.

Tu nu eşti vameş plin de îndoială

Să plângi smerit, cu capul aplecat.



Tu nu eşti şchiop, piciorul tău aleargă

Oraşe-ntregi şi sate-ai străbătut.

Să-ţi faci tovarăşi care ştiu să spargă

Şi să-i dezbini pe cei care-au crezut.



Tu nu eşti fals, doar eşti vorbit de bine

Şi-aplaudat în mod spectaculos.

Câţi n-au trecut să creadă ca şi tine

Un nou botez pentru ISUS HRISTOS.



Tu nu eşti lup, că n-ai patru picioare

Chiar dacă stai în piei de oi ascuns,

Doar fraţii văd, smerirea ta e mare,

Pe dinafară părul ţi l-ai tuns.



Acesta-i vântul rece care-ngheaţă

Să nu poţi merge numai cu patine

Pe-aceeaşi baltă-ntreaga ta viaţă

Fără să-nvingi în lupta ta creştine.



Ce ornamente, ce sculpturi ciudate!

Picioarele cu talpă unghiulară,

Cu degete perfect numerotate

Cu oase tari ce de la brîu coboară.



Perfect sudate parcă pe inele

La brâu, genunchi, la glezne, degetaţii,

Iar măduva e forţa dintre ele

Ce unifică în spirală fraţii.



Pe stânca tare ce ascunde lava

Se-ntinde glia, forţa muşchiulară.

Iar râurile vieţii-n toată slava

Se văd albastre prin ţesut, afară.



În universul micro se zăreşte

Fantasticul, însă real şi pur.

Cum din atomi celula se zideşte

Iar din celule, omul cel matur.



Şi ne-ntrebăm dar: Cine e Zidarul?

Căci întâmplarea case nu zideşte.

Chiar de-ai avea şi piatra, şi mortarul,

Dar de la sine nu se-alcătuieşte.



A noastră eră culminează firea

În construiri de aparate fine,

Dar n-am văzut în toată omenirea

Vre-un aparat să iasă de la sine.



Nu poţi să crezi că Domnu-I Creatorul?

Doar de nu vrei, dar n-ai motiv să spui!

Căci te-osândeşte mâna şi piciorul

Că ele-ţi spun înţelepciunea Lui.



Câţi n-ar plăti oracolelor sume

Să recâştige ceea ce-au pierdut.

Dar nu există aparate-n lume

Să-ntoarcă viaţa care a trecut.



De ce nu vrei să preamăreşti iubirea

Şi să te-nchini, să-I mulţumeşti fierbinte,

Că-n DUMNEZEU avem întipărirea

Şi mersul nostru -Numai înainte-.



AMIN