Poezie Mâinile

MÂINILE



Dionisie Giuchici

vol. 1 - "Domnul, nu eu!"



Cu mâinile s-au construit motoare

Şi "zgârie nori", şi trecerea prin munte,

Căci mâna e o forţă creatoare

Ce a tăiat peste ocean o punte.



Cu mâinile compozitorul scrie

Şi tot cu mâna cântă la chitară,

Cu mâinile exprimă bucurie

Cel credincios când le ridică iară.



Lucrarea lui, celebră se numeşte

În catedrală sau muzeu păstrată,

Căci pictorul despre HRISTOS vorbeşte,

Exact aşa cum lui i se arată.



Şi fetele lucrează broderia

Cu îngeraşi, cu fire colorate,

Căci mâinile exprimă hărnicia,

Căci pentru-aceasta ele-au fost create.



Ce forţă uriaşă declanşează

Aceste două braţe umilite!

Până şi stânca-n faţa lor cedează,

Căci mâinile sunt foarte iscusite.



Există-n lume vre-o asemănare?

Ca omul brav, mai este vreo făptură?

Să aibă mâini, să facă reactoare

Şi să schiţeze harta în natură.



El nu e lup, deşi e rău la fire.

El este omul, -mâinile vorbesc-.

Cine-a făcut a lumii-ntregi zidire

Atâtea blocuri ce se-ngrămădesc?



Ce zid înalt e între om şi fiară!

Căci doctorul lucrează operaţii,

Şi totuşi omul, omul vrea să sară

Şi să se-arunce-n goluri fără spaţii.



Când mâna lui e pură mărturie

Că el e geniu, nu e maimuţoi.

Priviţi în lume câtă doctorie,

Voi oameni dragi, uitaţi-vă la voi!



Sunteţi făpturi în mod special create,

Vă deosebiţi de fiare şi de vite,

Chiar şi prin faptul mâinilor din spate,

Ce stau în jos din umeri prelungite.



Dar când e beat, omul şi le schiţează

Din mâini curate le transformă-n labe,

Şi prin noroi cu ele-naintează,

Căci tălpile atunci îi sunt prea slabe.



E-adevărat, atuncea nu se ştie

Dacă e noapte, crezi că-i un asin.

Şi nici nu ştii, se duce, vrea să vie,

Când omu-i fiară, e un groaznic chin.



Avem dovezi şi legile astrale

Învelişul fibrelor ţesute,

Nu corespunde pielea dumitale,

Maimuţele nu pot să ţi-o-mprumute.



S-a dovedit prin ştiinţa medicală

Ai noştri atomi au altă legătură,

Nu corespunde plasma cea vitală

A omului cu vre-o altă făptură.



Pe mâna noastră noi purtăm pecetea

A unui număr strict de cromozomi

Dar cine-a ştiut când Iov simţise setea

Că Dumnezeu îi spune de atomi?



Şi-apoi mai e în vasele albastre

Ce scânteiază roşu rubiniu,

Se-ascund scântei, sunt simţurile noastre,

E sângele, e sufletul cel viu.



Acesta-i preţul, sufletu-i mărgeanul,

Iar corpul, scoica care-l şlefuieşte.

Durerea morţii însă e ciocanul

Ce numai scoica primă o zdrobeşte.



Când se desface lutul din afară

Şi este dus pământul în pământ,

Omul ascuns spre veşnicie zboară,

Spre Dumnezeu, Părintele cel Sfânt.



Abia atuncea vom pricepe taina

Şi frumuseţea în chip alegoric,

Când duhul nostru îşi dezbracă haina

Şi se arată omul cel istoric.



"Căci ochii Lui păreau ca două stele,

Picioarele de-aramă ca un jar,

Iar mâinile păreau două inele

Şi chipul Lui ca un mărgăritar."



Aşa ISUS în duh I se arată

Lui Solomon, Ioan, în radiaţii

În frumuseţea cea adevărată

Ce străluceşte-n celelalte spaţii.



Iar noi purtăm a Lui asemănare

Chiar din Eden şi până la sfârşit,

Prin mântuire astăzi fiecare

Poate s-ajungă-n cer desăvârşit.



Căci dacă mâna noastră -iluzie

A reuşit să se agaţe-n astre,

Cum poţi să spui că e doar fantezie

Înteriorul simţurilor noastre?



Căci dacă mâna ta atinge gustul

În armonia artelor create,

Priveşte bolta, -Pictorul Ilustru-

Cum a creat minuni adevărate.



Şi dacă vasul se întoarce iară

Pe-oceanul lumii după lungi distanţe,

Şi noi cu toţi avem o primăvară

A revenirii veşnicei speranţe.



Cu Cel ce-a scris cu degetul pe tină:

"Eu am venit ca să aduc iertarea."

Îl vom vedea în slavă şi lumină

Atunci şi corpul va primi salvarea.



Căci noi purtăm pe degete inelul

Prin Duhul Sfânt, cereasca logodire

Şi aşteptăm să se arate Mielul

ISUS HRISTOS, al nostru veşnic Mire.



Amicul meu, de tine-acum depinde,

În faţa ta stau două mărgărite,

Iar mâna ta la care vrei se-ntinde,

Dar nu uita, că trebuie plătite.



Păcatul e o piatră colorată

Iar oamenii sunt lacomi, dar se-nşeală.

C-această perlă nu-i adevărată

E imitată, nu e naturală.



Sunt palpitante vrăjurile firii

Ce radiază din acest rubin,

Dar nu uita, păcatul omenirii,

E aruncat în locul cel de chin.



Eu te îndemn priveşte-n partea dreaptă

La diamantul sfânt, cristalizat,

Căci veşnicia cu ISUS te-aşteaptă

Dacă-l alegi pe Domnul ca-mpărat.



Acest cristal nu are coloraţii

Dar este tare şi e preţios.

Cum este el, aşa îi sunt şi fraţii

Care păşesc pe urma Lui HRISTOS.



Iar dacă vrei şi simţi că n-ai putere

Ridică-ţi mâna sus la rugăciune,

Şi de la Domnul vindecare cere,

Să te îmbrace cu înţelepciune.



Şi du-te-apoi în tainica lucrare

În Casa Sfântă cu unealta-n mână,

Şi sfarmă a Baalilor altare

La care sfinţii deseori se-nchină.



Să nu te temi să tragi direct în frunte

La Goliat care batjocoreşte,

Căci prin credinţă poţi muta un munte

Când Dumnezeu în luptă te-nsoţeşte.



Tu porţi ciocan şi sabie în mână,

Cuvântul Sfânt ce spintecă şi bate.

Eşti lucrător cu Domnul împreună

Dar să-ţi păstrezi mânuţele curate.



Să nu ucizi pe nimeni niciodată

Căci Dumnezeu e Cel ce dă viaţă.

Dar să nu ierţi o vină necurată

Când cel ce-o face nu simţeşte greaţă.



Să porţi cu tine zilnic untdelemnul,

Dar să te uiţi pe care frunte-l pui,

Când cel bolnav nu îţi primeşte-ndemnul

Departă-te de lângă patul lui.



Când oboseala braţele-ţi doboară,

Tu cheamă fraţii tăi de cruce,

Că unul singur, s-ar putea să moară

Când greutatea celorlalţi o duce.



Şi cel dintâi păcat al omenirii

Prin mâna delicată se iveşte.

Dar tot prin mâini, puterea mântuirii

Pe Golgota, pe cruce biruieşte.



"De te-oi uita, Ierusalime sfinte,

Să-şi uite mâna dreaptă iscusinţa!"

În Babilon ei se rugau fierbinte

Când peste ei venise suferinţa.



Iar dacă mâna ta te osândeşte

Şi se întinde în grădini oprite,

Cu sabia credinţei o loveşte.

Şi taie jos dorinţele pornite.



Unealta ta să fie hărnicia,

Căci legătura morţii a picat.

Arată-ţi deci prin mâini destoinicia

Căci tu eşti omul binecuvântat.



Să nu loveşti cu pumnu-n vânt zadarnic

Când trebuie păcatul să-l zdrobeşti.

De-l ocoleşti, vei regreta amarnic

Şi veşnicia n-ai s-o moşteneşti.



Iar dacă vrei în slavă, moştenire,

Samariteanul mâinile-ţi măsoară,

Şi să nu uiţi a sfinţilor iubire

Ce pentru Domnul gata-u fost să moară.



Fii credincios şi Domnul te va face

Eternul prinţ în Casa părintească,

Şi-n mâna ta toiagul sfânt de pace,

În veci va sta în Patria Cerească.



Căci noi păşim pe urma-nţelepciunii

Şi imităm cereştile creaţii.

Cu forţa mâinii şi a raţiunii

Am construit atâtea comparaţii.



Şi-avem dovezi că-n orişice lucrare

Îţi trebuieşte mână iscusită.

Chiar dacă eşti numai măturătoare,

De nu ai mână eşti dispreţuită.



Căci uită-te, cu braţele smerite

Tăticul tău cu dragoste munceşte,

Ca să-ţi aducă pâinea preaiubite,

În piatra tare zilnic dăltuieşte.



Şi uită-te mămica ta, iubită

Te-a adormit pe braţul ei, copile.

Cu mâna caldă, mâna liniştită,

Te-a îngrijit atâţia ani de zile.



Şi uită-te cu câtă gingăşie

Şi eleganţă masa-i pregătită,

De mâna iscusită care ştie

Să pregătească hrana potrivită.



O mână spală pe cealaltă mană

Şi amândouă faţa cea murdară."

În urma lor curată să rămână

Şi casa văruită dinafară.



Căci mâini curate, fără îndoială,

La rugăciune se înalţă-n sus.

Dar mâinile ce-s pline de spoială,

Nu vor primi puterea Lui ISUS.



Căci hărnicia face ajutorul

Nu mâinile care stau nemişcate.

Când leneş eşti, e-nţelenit ogorul

Şi spinii cresc în holda cu bucate.



Dar mesagerul cel din veşnicie

E mâna ta, profetică, gingaşă,

Când pentru oameni lucruri sfinte

Dar mâna e şi-adesea ucigaşă.



Când se ridică plină de mândrie

Pe cei mai mici cu pumnul să-i lovească,

Că nu există rai şi veşnicie

Aceasta-i mâna - moarte omenească -.



Dar mâinile ce-au construit zidirea

Ne-au dovedit înalta măiestrie.

Că nu-i în stare nimeni ca iubirea

Să facă flori frumoase pe câmpie.



Să facă râuri pline cu viaţă,

Să facă păsări care ştiu să zboare,

Să facă munţii cei înalţi de gheaţă,

Să facă om cu mâini şi cu picioare.



Să facă cer cu soare şi cu stele,

Să facă îngeri cu aripi de foc,

Ce zboară falnic mai presus de ele

Şi locuiesc cu toţii la un loc.



Să facă semne mari şi minunate

De mintea noastră neînţelese încă,

Lucrările ce n-au fost cercetate

Şi-nţelepciunea Domnului adâncă.



Deci uită-te la mâna ta, frăţie,

Şi mulţumeşte-I Domnului de ele,

Că-nţelepciunea cea din veşnicie

Ţi-a dăruit aceste mâini fidele.



Iar când în mână vei purta ulciorul

Şi lingura, şi pâinea şi salata,

Adu-ţi aminte: Domnu-i Creatorul!

Din mâna Lui Tu vei primi răsplata.



AMIN