Poezie Înfrăţirea

ÎNFRĂŢIREA



Dionisie Giuchici

vol. 1 - "Domnul, nu eu!"



Când Dumnezeu, iubirea creatoare

A-mpodobit pământul cu verdeaţă,

La om i-a dat a Lui asemănare

Având în El fiinţă şi mişcare,

Şi dragostea ce-i radia pe faţă.



I-a dat tărie ca să cârmuiască,

Şi-nţelepciune mai presus de fire,

Ca din pământ minuni să-şi construiască

Şi tot din el şi pâinea să-şi croiască,

Şi Domnului s-aducă mulţumire.



I-a-ntipărit înalta conştiinţă

Şi suverane legi de judecată,

Ce-n duhul minţii tainic ameninţă

Şi de-orice rău îl cheamă cu căinţă,

Să-i fie conştiinţa descărcată.



L-a-mpodobit la fel ca şi câmpia

Cu faţa roz, cum sânt şi trandafirii;

În gândul lui i-a pus şi veşnicia,

Ca să-i aleagă el împărăţia

În văi adânci, sau ţărmul fericirii...



L-a înfrăţit cu floarea din grădină,

Iar stelele îi sunt surori, şi norul,

I-a dat la fel ca soarelui, lumină,

Să-i fie viaţa neîncetat senină

Căci Dumnezeu a toate-i Creatorul.



Şi stâncile, şi văile, şi marea

Îi sunt surori, şi-albastrul, şi-Aurora,

Şi zorile, şi-amiaza, şi-nserarea,

Căci de la Domnul toate au mişcarea,

Căci El e ziditorul tuturora.



L-a înfrăţit cu leul şi furnica,

Cu hărnicia şi cu biruinţa;

Să nu îi fie teamă de nimica,

I-a dat putere să învingă frica

Prin marea forţă care-i iscusinţa.



L-a-mpodobit cu nevinovăţia

Să fii aşa ca porumbelul, frate,

Căci de la şarpe vine viclenia

Ce risipeşte toată bucuria

Când eşti învins de patimi şi păcate.



Ai fost creat din duh şi din ţărână,

Ca să devii un suflet cu viaţă;

Dar ce e lut, în lut o să rămână.

Iar ce-i de sus, neprihănita mână

V-a înălţa în ziua cea măreaţă.



De ţi-ai păstrat petalele curate

Şi vei ajunge până la rodire,

Vei fi-nălţat cu sfinţii în palate

Acolo sus, în ceruri minunate,

Împodobit cu multă strălucire.



De-ai fost în lume vultur şi albină

Mai sus de stânci să zbori în rugăciune,

Şi să cutreieri tainica grădină,

Să chemi mulţimea la ISUS să vină,

Cu dragoste şi cu închinăciune.



De-ai fost luceafăr strălucind în noapte

Mai sus de stânci şi văi prăpăstioase,

Nebiruit de-a patimilor şoapte,

De fructele ce par atât de coapte

Şi ţi se par atâta de gustoase...



De-ai fost Mireasa Mirelui iubirii

Privind mereu în zarea depărtării,

Dorind cu lacrimi ziua întâlnirii,

Acolo sus, la ţărmul fericirii,

Uitând pe veci durerea aşteptării.



De-ai fost ca stânca, tare în credinţă,

Dar nu-împietrit la rugăciune, frate,

De-ai fost ca leul doar la biruinţă,

Căci Doamne, vai de-aceea pocăinţă

Când eşti ca leul şi la răutate!



Să fii-înţelept ca şarpele-n pustie,

Dar vai de tine dacă-înţepi ca el;

Nu vei ajunge sus, în veşnicie,

De porţi otravă, ură, vrăjmăşie,

Vei fi zdrobit ca şarpele la fel.



De-ai fost aşa ca vântul ce adie,

Susurul blând în orice-mprejurare;

Căci uraganul suflă cu mânie

Şi se înalţă-n valuri de mândrie,

Dar cade jos, oricât ar fi de mare.



De-ai răspândit miresmele iubirii

Şi celor răi, ca soarele căldura,

Mereu aprins pe drumul mântuirii

Şi-n zi cu nor, şi-n ziua strălucirii,

Să dovedeşti că ai citit Scriptura.



Să fii ca norul, dar nu la mânie,

Că nu-i plăcută viaţa înorată;

Ci să reverşi într-una bucurie

Din pieptul tău să curgă apă vie,

Să 'stâmpere mulţimea însetată.



De-ai fost aşa cum Dumnezeu doreşte

Vei fi primit în slava minunată;

Şi-atunci cu sfinţii El te înfrăţeşte

Şi cu lumina te împodobeşte,

Să nu mai guşti durerea niciodată.



De-aceea astăzi ia învăţătură,

Din tot ce vezi citeşte şi învaţă,

Căci fiecare lucru-i cu măsură

În univers, în tainica natură,

E Dumnezeu, lumina şi viaţă.



El e Supremul Creator şi Tată

Ce-a dăruit fiinţelor făptura;

Minuni de lut şi bolta înstelată,

Şi veşnicia binecuvântată,

La toate El le-a hotărât măsura.



Şi-acum să ştii, că tainele create,

Nu-s un pustiu şi-o noapte cu suspine;

Căci trandafirul e cu tine frate,

Şi el pe Domnul vrea să ţi-L arate,

În tot ce are mai frumos în Sine.



Priveşte sus frumoasa Auroră,

Ce parcă vrea să-ţi spună

"Înainte,

Căci orice stea cu tine este soră

Când e târziu, când e a nopţii oră,

Căci Dumnezeu la toţi ne e Părinte"



Iar când ţi-e frig şi iarna-n geam îţi bate,

Nu te-ngrozi, căci soarele răsare,

Şi el îţi spune "şi eu îţi sunt frate,

Şi vei vedea cum le-ncălzesc pe toate,

Când îmi revărs căldura mea cea mare"



Căci iarna e o surioară mică,

Cu haina albă, plină de ninsoare,

Dar nu te teme, nu îţi fie frică,

Căci ea pe munţi în vară se ridică,

Sau se preface-n ape curgătoare.



Iar când ţi-e sete şi-întâlneşti izvorul,

Bea cât doreşti, căci fratele te-ajută,

Să-l binecuvântezi pe Creatorul

Ce-a-împodobit cu pâine şi ogorul,

Căci uite, frate, grâul te salută.



Şi uită-te ce scumpe surioare

Pe ramuri verzi în zori de dimineaţă,

Mulţimile de păsări cântătoare

Îl preamăresc pe Dumnezeul mare

Ce-a dăruit făpturilor viaţă.



Priveşte ce aleasă hărnicie,

Cum trec şi vin ca mierea s-o adune,

Albinele cu-atâta gingăşie,

Surori ne sunt şi ele prin pustie,

Ce ne ajută cu a lor minune.



Deci uită-te la toate cu uimire

Şi mulţumeşte-i Domnului într-una,

Căci slava Lui e mai presus de fire,

Şi va veni cu multă strălucire,

Şi-atunci vom fi cu El pe totdeauna.



AMIN