Poezie Ascultă azi chemarea

Mai hoinăresc şi azi, pe-această Terră,

Cuprins de dor, mă-nvârt în cerc de foc,

Sunt obsedat de clipa pasageră

Şi frământat de viaţa austeră,

Alerg, alerg… Dar nu găsesc un loc



În care să m-aşez, să am odihnă…

Trudit şi trist, la margine de veac,

Visând o zi de pace şi de tihnă,

Privesc spre cer, spre oaza de lumină

Şi înţeleg că doru-mi n-are leac.



Eu nu sunt de aici, sunt doar poveste,

Astăzi exist, dar mâine poate nu,

Un bob, apoi mlădiţă care creşte,

O floare care-n timp se ofileşte,

Gândit-ai asta, prietene şi tu?



De ce de când te naşti, resimţi chemarea

Şi-un gol adânc în suflet şi-n trăiri,

Când ochii tăi îmbrăţişează zarea,

De ce vibrezi, precum în unde marea

Şi razele de soare-n asfinţiri?



De ce atunci când taci, auzi ecouri,

Mustrări ce te îndeamnă la căinţă,

Te lepezi de-obiceiuri şi argouri,

Privind spre ceruri, dincolo de nouri,

Simţi o chemare înspre pocăinţă?



Noi nu suntem invenţii, artefacte,

Am fost creaţi de-un Meşter renumit,

Ne-a înzestrat cu minte-abilitate,

Putem rosti: “se poate!”-“ nu se poate!”

Simţim când este bine sau greşit.



De-aceea-ţi spun acum, când frământarea

E tot mai mare, timpu-i spre sfârşit,

Mai e puţin, ascultă azi chemarea

Ce o auzi, când se aprinde zarea,

Întoarce-te-n origini, eşti iubit!



Mai hoinăresc şi azi, pe-această Terră,

Cuprins de dor, la capăt de drumeag,

Îţi spun că viaţa nu-i o filacteră,

Chiar dacă-i scurtă şi e efemeră,

N-o transforma acum în sarcofag.



Dacă priveşti cu ochii de credinţă,

Poţi a cunoaşte care-i rostul tău,

Vei alerga spre loc de biruinţă,

Duhul cel Sfânt va umple-a ta fiinţă

Şi vei păşi sfinţit, în apogeu!



Atunci vei înţelege frământarea

Şi zbuciumul ce-l simţi de când te ştii,

Fiorul blând ce ţi-l transmite zarea,

Vei înteţi, vei stimula ardoarea,

De-a fii cândva cu Domnu-n veşnicii!



05/07/12, Barcelona