Poezie "Oase uscate, ascultaţi Cuvântul Domnului"

...Proorocul parcă se trezise -

Visase, oare? Se rugase? -

În mijlocu-unei văi întinse

Şi-acolo, oase lângă oase...



Suflase peste ele vântul

Şi soarele le prea uscase...

Împrăştiate pe pământul

Uscat, erau uscate oase...



Fusese o oştire-odată,

Viteji în lupte sângeroase.

Învingători şi învinşi delaolaltă,

Erau acuma nişte oase...



În liniştea-nfiorătoare

Păşea prin valea-aceea omul

Ne-nţelegând această stare

Şi nici ce vrea să-i spună Domnul.



Şi-un glas a răsunat deodată,

Înfiorându-l c-o-ntrebare:

- O, fiul omului, se poate

Să-nvie-aceste oase, oare?



Dar ca să ştii că EU sunt Domnul,

Tu prooroceşte-le-nvierea

Şi zi: "Aşa vorbeşte Domnul

Ce-are Cuvântul şi puterea:



- Voi oase, ascultaţi la Mine:

Vă voi da Duh să vă renască

Şi vă voi ţese iarăşi vine

Şi carnea iar o să vă crească,



Vă voi da piele şi suflare

Şi veţi învinge morţii somnul.

Veţi învia, veţi sta-n picioare

Şi-atunci veţi şti că "EU SUNT DOMNUL!"



Porni un vuiet prima oară

Şi o mişcare nefirească

Şi oasele se-alăturară

Şi prinse carnea să le crească.



Şi valea era plină toată

De trupuri moarte, fără număr,

- "Aşa vorbeşte DOMNUL, iată:

Fiţi vii! Staţi umăr lângă umăr!"



Şi dintr-o dată, ce minune!

Ţâşniră morţii în picioare

Stătură drepţi şi vii pe lume.

"Era o oaste foarte mare."



***



"S-a dus nădejdea de trezire...

Suntem uscaţi ca nişte oase...

Secat izvorul de iubire...

Suntem doar amintiri frumoase



A nopţilor de părtăşie...

A rugăciunii-nlăcrimate...

A revărsării bucuriei

De-a fi gustat din Plinătate...



A inimii ce stă să iasă

Din piept, de-atâta fericire

De-a fi a Domnului Mireasă,

De-a-L aştepta pe El ca Mire...



S-a dus nădejdea de-nviere...

Mereu înfrânţi, cu feţe trase

Şi storşi de orişice putere,

Suntem uscaţi... ca nişte oase..."



***



O, Doamne, Duh de Mântuire,

Din cele patru vânturi, vină

Şi suflă vântul de trezire

Peste Biserica-n ruină!



Şi adu plânsul pocăinţei,

Puterea de-a roşi, uitată,

Îngenuncherea umilinţei,

Mustrararea cugetului, toată,



Ne mustră multa libertate,

Şi viaţa fără de ruşine,

Şi ochii ce poftesc la toate,

Căci nu mai ştim ce-i rău şi bine...



Ne-o iau cuvintele-nainte,

C-aşa de des uităm de Tine!

Şi mâna deseori se-ntinde

Să ia ce nu i se cuvine...



Ne plac învăţătorii care

Ne-aduc învăţături plăcute,

Ne dau nădejdi înşelătoare

Şi îi urmăm pe întrecute...



Îndură-Te de cei din urmă,

Să nu ne pierdem mântuirea,

Acum cât timpul nu se curmă

Şi cât întârzie Răpirea!



În Numele Acelui Care

N-a pregetat ca să plătească

Supremul preţ, răscumpărare

Pentru fiinţa omenească,



Trimite Duh de cercetare!

Fă să-I simţim apropierea,

Ca să putem sta în picioare!

O, prooroceşte-ne-NVIEREA!