Poezie De la vecinul meu, din iad

Mi-ai fost vecin și cumsecade,

Nu ne-am certat, nu ne-am urât.

Mi-ai fost prieten, chiar și frate

De ce n-ai spus că sunt pierdut?



N-aveai încredere în mine

Și nici în alți vecini la fel.

Știai de Dumnezeu prea bine

De ce n-ai spus nimic de El?



Vecine bun, vecine dragă,

O vorbă de mi-ai fi spus…

Ce fericit aș fi în slavă

Și cum ți-aș mulțumi nespus!



Când te chemam la băutură

Spuneai ca ești prea ocupat.

De ce n-ai spus atunci în față

Că ce făceam era păcat?



Dar vai, ai stat pe această stradă

Și mă știai că-s păcătos.

Știai că n-aveam mântuire

Și din pedeapsă nu m-ai scos



Dacă veneam târziu acasă,

Dădeai din cap când mă vedeai.

Puteam să strig, să cânt, să urlu

Tu tot nimica nu ziceai...



Și mă gândeam: vecin ca tine

În toată lumea nu găsești :

E bun, simpatic, nu mă ceartă

Cu așa vecin să tot trăiești...



Ai vrut să fiu doar cumsecade,

Doar respectos și bun vecin.

Dar tu mergeai pe cale dreaptă,

Iar eu pe drum plin de venin...



Nimic acum nu mai pot face,

Primesc pedeapsa mea în iad,

Dar nu uita că sunt aicea

Fiindcă tu m-ai lăsat să cad.



Spune la toți acum să știe

Că ești salvat și mântuit.

Să nu faci ce mi-ai făcut mie

S-ascunzi că ești un pocăit.