Poezie Betania

Betania



Printre multele... minuni

Ce le-ai săvârşit, Isuse,

Ca răspuns la rugăciuni

Ce cu dor au fost aduse,



Betania-i cea mai mare

Si ea stă la loc de frunte,

Căci Iubirea... Creatoare

A vărsat, lacrime multe!



Când odată,...Tu treceai,

Pe drum, prin apropiere,

Dela cei dragi ce-i iubeai

Ai primit vestea-n tăcere,



Cum că Lazar, e bolnav

Si să-i vindeci, el voieşte,

Trupul său, zăcând firav

De boala ce-l chinuieşte.



N-ai răspuns la invitare

Să mergi la ei, de îndat’-

Două zile, în depărtare,

A fost timp, de-ntârziat.



Dar,... ce poate, a fi zise,

După zile, de-aşteptare?

Lazăr, bietul, el murise,

Cu gândul la vindecare!



Când ai hotărât să mergi

În Betania, loc al durerii,

Şi pe Lazăr, să-l dezlegi,

De-al morţii laţ al puterii,



Către ucenici, le-ai spus:

- Hai la Lazar să-l sculăm,

Căci el doarme, deja dus,

E timpul, să-l deşteptăm!



- Dacă doarme, este bine!

Ucenicii-atunci Ţi-au zis,

Nu ştiau că moartea-l ţine

În mormântul crunt închis.



Dar pe loc, le-ai povestit

Că nu-i vorba de odihnă,

- Lazăr... să ştiţi c-a murit,

Şi nu este...timp de tihnă!



O! a fost jalnică-ntâlnirea

Cu-ale lui surori, pe rând,

Şi le-ai spus că zăbovirea

Aducea-o veste-n curând,



Vestea scumpă de înviere

Chiar de este în mormânt...

Curgând lacrimi de durere,

Peste chipul Tău cel Sfânt!



Şi mergând către mormânt

Le vorbeai despre credinţă,

De speranţa-i, prin cuvânt,

Rod... spre-a vieţii biruinţă...



- Doamne, o, de patru zile

Lazăr a fost pus în raclă,

Şi corpu-i spre putrezire

Dac-ai vrea să o desfacă!



- Crede numai şi-oi vedea

Cât de mare-I Dumnezeu!

- Dar daţi piatra, alăturea!

- El acum...miroase greu!



A spus Marta, suspinand,

În timp ce lacrimi mărunte,

Peste-obrazul ei curgând,

Îl brăzdau cu urme multe.



Dar când totul s-a făcut

După cum le-ai poruncit,

Marta-n linişte-a crezut

În Cuvântul ce-ai vorbit.



Iar prin simpla rugăciune

Ca norodul tot să creadă,

Ai cerut, scumpa minune

Dela Dumnezeu s-o vadă.



Când la el, tare-ai strigat

- Lazăre, acum vino afară!

Glasul sfânt Ţi-a ascultat

Neglijând că-l împresoară,



Peste mâini şi la picioare,

Lungi fâşii de pânză lată,

Şi-a ieşit... din dormitare,

Lumea rămânând mirată.



Şi-având faţa, înfăşurată

În ştergar alb, la culoare,

Atunci le-ai vorbit îndată

’N bucuria cea mai mare:



- Încercaţi, şi dezlegaţi-l

Căci nu-i timp de aşteptat,

Şi să umble acum lăsaţi-l

Căci din moarte, a-nviat!



Din nou viaţa şi-a-nceput

Simţind dorul dragostei,

Ca şi când, n-a dispărut

S-a-ncadrat iar printre ei.



Şi-astfel, dup-a sa-nviere,

Când la surori, li l-ai dat,

Ai plecat, blând în tăcere

Ca să mergi din sat în sat.



Şi, prin ori ce loc treceai

Bolnavi nu mai rămâneau,

Căci pe toţi Tu-i vindecai

De-orice boală, sufereau.



Flavius Laurian Duverna

27 noiembrie 2007