Poezie Adu-ţi aminte!...

Adu-ţi aminte!...



( Cuprinde Eclesiastul 12 )



Adu-ţi aminte, întotdeauna

De Domnul, Făcătorul tău,

Ce-n cuvânt a strâns ţărâna

Făcând-o după chipul Său!



În zilele dragi, din tinereţe

Când eşti şi tânăr şi frumos,

Ascultă îndemuri şi poveţe

Ce îţi vor fi, de mult folos!



...Pân-ce n-apar zilele rele,

Până cand anii, nu sosesc,

Când atunci ,,nici-o plăcere’’

În ei, vei zice: ,,nu găsesc!’’



...Până nu cade întunecare

Peste-a luminii lună... stele,

Şi nu se-ntinde peste soare

Perdeaua ceţii, cu zăbrele.



...Şi până nu se întorc norii

Îndată straşnic după ploaie,

Şi încep să tremure uşiorii

Şi cele tari să se-ncovoaie.



Până nu se-opreşte moara

Căci cei ce macină-s puţini,

Şi până când nu vine seara

Când toţi îţi pare ca străini.



Până când, nu se întunecă

Cei ce privesc pe ferestre,

Şi când spre seară alunecă

Încet în sunet de orchestre.



...Şi până încă nu se închid

De din spre uliţă spre-afară,

Acele porţi, cari se deschid

Şi timpul în ani, îl măsoară.



Când şi-uruitul morii scade

Trezindu-te în glas de ciripit,

Al unei păsări, ce trist cade

Jelindu-şi, nefericitul sfârşit.



Pân-ce glasuri de cântăreţe

Se-aude jalnic, şi-nnăbuşit,

Şi-abia cunoşti atâtea feţe

Când dor îţi este, de privit.



Ţi-e frică de orice-nălţime,

Te sperii şi de orice drum,

Fiindcă-ai uitat de isteţime

Căci nu mai ai puteri acum.



Până migdalul nu-nfloreşte

Şi perii albi nu umple capul,

Când de-abia se mai târăşte

Lăcusta, de-a berbeleacul.



...Şi până poftele, nu-ţi trec

Căci omul iată se îndreaptă,

Spre casa sa, unde-l petrec

Mulţi bocitori ce îl aşteaptă.



...Până nu-ncepe a se rupe

Funia cea scumpă de argint,

Şi până nu se sfarmă-n cupe

Vasul, cu străluciri de iacint.



Pân-ce găleata nu se sparge

Aducând apă, în drumul ei,

Şi pân-ce roata nu mai trage

Din puţ, scoţând apă să bei.



...Şi până nu, iar se va face

Ţărâna, în reavănul pământ,

Şi duhul din nou s-o-ntoarce

La Dumnezeu, în cerul sfânt.



...Căci totul e deşertăciune!

Şi dac-ai vrea să întocmeşti,

Multe cărţi, cu înţelepciune

Tot n-ai putea sa isprăveşti.



Chiar şi înţeleptele cuvinte

Oricât vor fi, de cercetate,

Şi pe deplin de-ar fi vestite

Nu au valoare, nepăstrate!



Să ascultăm dar încheierea

La tot ce-a fost, învăţătură:

De Dumnezeu, fie temerea,

Poruncile, s-avem măsură!



Căci Dumnezeu la judecată

Va-mplini clar Cuvântul Său,

Pentru-a traduce orice faptă

În ce-i ascuns, bine sau rău.



Flavius Laurian Duverna

21 noiembrie 2007