Poezie Cu sufletul vioară

Ai agăţat pământul pe nimic

Luminii i-ai cusut aripi de soare,

Un Cosmos mare şi un Cosmos mic

Sunt mărturia-nţelepciunii Tale.



Atom, nucleu, quasari şi lumi de vis

Îţi poartă-atotpotenta semnătură.

De la Adam la mine blând ai scris

De viaţă dătătoare-n noi, Scriptura.



În galaxii ce-ascund minuni adânci

O stea e fiecare-o pirozea.

Oceane, munţi, izvoare, aer, stânci,

Tu peste toate-ai pus mantaua Ta.



Ai zugrăvit tablouri uimitoare,

Culori ascunse-n golul infinit,

Dumnezeieşti esenţe în ulcioare

Şi-n amfore din lut înmărmurit.



Ai ridicat pe gând nemărginirea

Făcându-i din pustietăţi ostreţe

Şi-ai îngrădit în mărginit gândirea

Să nu pătrundă-n Paradis în zdrenţe.



Dar cel mai mult pe om l-ai ridicat

Să poarte trâmbiţa glorificării

Şi când căzu, murdar şi blestemat

Tot Tu i-ai dat inelul împăcării.



Deopotrivă pâinea şi izvorul

Sunt diamantele gândirii Tale,

În glas genetic toate cântă-n corul

Chenozei rugăciunii triumfale.



Şi toate le-ai supus Căpeteniei

Ce va zdrobi împărăţia morţii

Din ea gustând, din pântecul Mariei

Ca plod, ca Uns, ca urzitor al sorţii.



În El ai pus sămânţa-nveşnicirii

În moartea Lui păcatul meu l-ai pus

Şi ca să dai un nume sfânt iubirii

Tu, simplu, L-ai numit: ISUS.



Şi tot ce mişcă-n ţară, râul, ramul,

Cum spune versul eminescian

De-a pururi înhămate sunt în hamul

Urcândei simbioze în mărgean...



Dar au ieşit juncanii necredinţei

Să-ţi calce măreţia sub picior

Şi după ei arcaşii suferinţei

Au tras în Fiul cu săgeata lor.



Că-i plină lumea de Caini şi Iude

Irozi, Cezari, mai sunt încă şi azi

Cu inimi moarte, conştiinţe nude,

Înscăunaţi ai raţiunii barzi!



Cotloanele istoriei, cârpite,

Le-au scotocit, Tu loc să nu găseşti!

Şi-au ridicat statui pipernicite

Cu zei, mitologie şi poveşti!



Te vor putea vreodată înţelepţii

Asemui cu terafimii lor?

C-un Prometeu al unei seci concepţii

Clonat ca mielul în laborator?



Sau vor putea moderni magicieni

A-ţi imita splendoarea în vreun chip?

Sau poate-ai vremii orbi nimrodieni

S-or ridica la ceruri din nisip?



Descoperi-vor marii alchimişti

Formula adevărului divin?

Reţeta bucuriei celor trişti

Şi-a frumuseţii stoarse din suspin?



Vor reuşi tâlharii gagarini

Pândindu-Te la rece colţ de stea

Să-Ți smulgă diadema de lumini

Cum vrut-au a fura credinţa mea?



O, nu! Căci Tu eşti Dumnezeu!

Spui un cuvânt, un sunet cât de mic

Şi din nimic, pe fir de alizeu,

Ţeşi borangicul vieţii într-un spic.



Şi în acelaşi grai, la fel rostit,

Ca mărăcinii răsturnaţi pe drum

Răstorni până şi munţii de granit

Zvârlind împotrivirile în scrum.



Când omul mic se vede singur falnic

Tu îl smereşti, dar milă ai de el!

Răbdarea Ta e un izvor şăgalnic

Şi toate le îngădui, ca un miel.



Ci eu, pe buze cântec plămădind,

La crucea dăruirii mă opresc.

Mă plec, Părinte, rugă să aprind

Şi spun smerit atât: Îţi mulţumesc!



Îţi mulţumesc cu sufletul vioară,

Îţi mulţumesc de mii şi mii de ori

Că-s scris în Cartea Vieţii, bunăoară.

Îţi mulţumesc din zori şi până-n zori.





Nov. 20, 2007